Sare-n ochi
“Soţietatea” civilă din judeţul Hunedoara e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Vorbele lui nenea Iancu par spuse ieri, dacă stăm să analizăm puţin activitatea şi sfera de interes a societăţii civile hunedorene. Adică a ceea ce în România se înţelege prin acest termen importat din Franţa, dar tradus pe plaiurile mioritice prin ONG-uri. În sens larg, societatea civilă implică, pe lângă fundaţiile şi asociaţiile non-profit, personalităţi neafiliate ale vieţii publice, oameni importanţi din cultură, ştiinţe, învăţământ, medicină sau afaceri. În general toate personajele unei comunităţi, care au ceva de spus în respectiva comunitate şi oferă un plus de valoare, ar trebui să se considere societatea civilă. În mod normal, societatea civilă ar avea rolul să vegheze la respectarea de către administraţie şi clasa politică a intereselor şi drepturilor comunităţii.
În România, şi judeţul Hunedoara nu face excepţie, ideea de societate civilă este profund alterată, aşa cum alterată este şi concepţia de comunitate sau comunitarism. Oamenii nu conştientizează, şi nici nu sunt încurajaţi să o facă, apartenenţa lor la o anumită comunitate, cu obiceiuri, istorie şi tradiţii comune, dar şi cu interese convergente. În zonele Certej, Brad, Roşia Montană, cei mai mulţi oameni sunt de acord cu deschiderea mineritului. Pentru că numai oamenii de acolo ştiu ce ar însemna asta pentru zona lor. Dar societatea civilă de acolo este aproape inexistentă. Sunt puţine voci obiective, neimplicate în jocurile economice, care să explice ce ar însemna pentru oamenii acelor locuri ieşirea din sărăcie prin exploatarea zăcămintelor de aur. “Latră” în schimb toată ziua, aşa-zisa societate civilă formată de fapt din ONG-uri din cu totul alte zone – majoritatea bucureştene – care nu au habar despre ce se întâmplă în Cadrilaterul Aurifer, dar care sunt bine-finanţate de opozanţii proiectelor de redeschidere a mineritului în Apuseni. Spuneam că sunt puţine vocile care se aud! Nu pentru că nu ar exista! Orice învăţător din Roşia ar vorbi cu drag despre redeschiderea mineritului. Orice ţăran din Rovina ar putea explica cât de mult i-ar plăcea să-i fie angajat fiul la compania minieră. Şi nici primarul din Certej nu s-ar da în lături să vorbească despre necesitatea începerii exploatărilor. Dar aceşti oameni nu conştientizează importanţa “vocii” lor. Ei au fost învăţaţi că societatea civilă sunt ONG-urile şi că doar preşedinţii acestora pot să vorbească despre problemele comunităţilor. Autorităţilor le convine de minune acest lucru, pentru că cele mai multe ONG-uri sunt bine mufate la banul public, şi bifează doar nişte activităţi, cu sau fără folos pentru comunitate. Cele mai multe fundaţii şi asociaţii nu sunt altceva decât nişte jgheaburi prin care bani publici se scurg din bugetele locale spre buzunarele unor “băieţi deştepţi”. În mod normal, societatea civilă ar trebui să se autofinanţeze, nu să scrie proiecte pe care apoi administraţia publică, prin voinţă politică, să le plătească. Nu mai putem vorbi despre societatea civilă ca un apărător al comunităţii faţă de abuzurile administraţiei şi a clasei politice, când cele două entităţi stau la aceeaşi masă, a banului public, de unde ONG-urile primesc de cele mai multe ori “coşul cu firimituri”.
