Pensionarii, captivi în ţara lui „orice este posibil”
Despre SUA ştim, din propaganda holywoodiană, că este „ţara tuturor posibilităţilor”. În cei aproape 30 de ani de la dispariţia lui Ceauşescu (comunismul n-a dispărut de la putere, ci există, mascat sub diferite sigle de partid) ne-am convins că România este ţara în care orice este posibil. Inclusiv să tot momeşti pensionarii an de an cu măriri de pensii şi să-ţi ţină. Maestru la asta este PSD. După două decenii de la momentul primelor schimbări majore în sistemul de pensii, bătrânii mai stau şi acum hipnotizaţi în faţa micilor ecrane, seară de seară, ascultând tot felul de teorii, calcule şi estimări hiper-optimiste în ce priveşte banii pe care-i vor primi. „Rămâneţi cu noi, vom discuta despre majorările de pensii” a devenit un refren auzit seară de seară mai ales pe aşa-zisele televiziuni „de ştiri”. Între timp televiziunile „de ştiri” îşi ţin captivi telespectatorii vârsându-le în minte fel de fel de cancan-uri, fel de fel de scandaluri majoritatea cu probe contrafăcute şi fel de fel de idei, toate în favoarea partidului pe care-l susţine fiecare televiziune „de ştiri” în parte. După două-trei ore de aşteptare, când vine şi rândul subiectului „pensii”, ştirea – bombă anunţată nu e decât o altă banalitate, o informaţie deja publicată sau, mai rău, vreo declaraţie ultra-optimistă a vreunui ministru.
Serialul pensiilor a fost reluat de televiziuni pentru că ştiu sigur că face audienţă. Că România se confruntă cu un dezastru demografic nu se mai spune, cel puţin nu când e vorba de pensii. Ca să nu se întrebe cumva viitorul pensionar „mie cine-mi plăteşte pensia?”. Cifra anunţată de ministrul românilor de pretutindeni, Natalia Intotero – 5,9 milioane de români plecaţi din ţară în ultimii 10 – 20 de ani n-a influenţat cu nimic „dezbaterile” televizate pe tema pensiilor. În ultimele zile, premierul Viorica Dăncilă, îşi axează discursul pe „necesitatea convingerii tinerilor să nu mai plece din ţară”. Şi să-i ţii cum? Să le oferi 300 de euro salariu la prima angajare, când în Vest ar câştiga 1.300 de euro? Să le oferi spitale în care încă se mai practică mica şpagă cu toate că salariile personalului medical au fost dublate, ba chiar triplate în unele cazuri? Să îi pui să se descurce cum pot cu micuţul pe care nu-l pot lăsa la creşă pentru că nu există creşe? Şi, mai ales, să le oferi un sistem de pensii care se schimbă la fel de des ca Legea Educaţiei?
În „ţara tututor posibilităţilor”, fiecare persoană care munceşte poate estima încă de pe la 30 – 40 de ani ce venit va avea când va ieşi la pensie. În ţara în care orice este posibil aşa ceva este imposibil.
Cu o cruzime greu de imaginat, aproape fiecare partid mare încearcă să momească pensionarii. Ei sunt românii cei mai disperaţi, de fapt, pentru că jumătate din pensie o dau pe medicamente şi cealaltă jumătate pe taxe, impozite şi întreţinere. Dacă un român la 35 – 45 de ani încă se mai poate gândi că, în cazul în care nu mai răzbeşte, pleacă, pensionarul de 60, 70, 80 de ani e, pur şi simplu, prizonier în ţara în care s-a născut, a crescut, a muncit şi despre care a crezut că-i va asigura un trai decent după o viaţă-ntreagă de privaţiuni, începând cu normal de la uzină, continuând cu pâinea pe cartelă şi, mai apoi, cu stresul ultimilor ani de lucru concretizat prin ideea „Fac orice, să nu mă dea şeful afară, că mai am doi ani până la pensie”.
Cine a mai mers prin vacanţe „pe-afară” a văzut, fără îndoială, sute de cupluri de pensionari din Vest, din Germania în special. Toţi sunt relaxaţi şi majoritatea sunt la a doua sau a treia vacanţă din an. Pensionarii români sunt fericiţi dacă termină fiecare an fără datorii la „taxele comune”.
