Sare-n ochi
Undeva în nordul extrem al ţării, bine ascuns de românii care ar putea să se arate interesaţi de ororile comunismului se află una dintre cele mai impresionante muzee din România. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, amenajat în fosta închisoare din Sighet, este un loc prin care ar trebui să treacă fiecare român, măcar o dată în viaţă. Este greu de ajuns acolo. Poate tocmai de aceea, călăii acestei naţiuni şi urmaşii lor se simt mult mai liniştiţi decât dacă un asemenea loc de aducere aminte ar fi amenajat la Jilava sau la temniţa de la Piteşti. Ascuns în munţii Maramureşului, la graniţa cu Ucraina, Memorialul reprezintă un omagiu tardiv adus vieţilor distruse de regimul comunist.
De vineri văd România şi poporul român cu alţi ochi, pentru că nu poţi să treci prin celula în care s-a stins Iuliu Maniu sau Gheorghe I. Brătianu şi să nu-ţi schimbi măcar puţin părerea despre ţara în care trăieşti. În celula întunecoasă, rece, mobilată doar cu un pat de fier şi un hârdău, a murit unul dintre oamenii care au construit România mare. Asemeni lui, sute de mii de “fruntaşi” ai acestei ţări şi-au pierdut viaţa torturaţi în închisorile regimului comunist. Singura lor vină! Îşi iubeau ţara! Ce a făcut însă ţara pentru ei? Nimic! Românii şi-au distrus elitele. Intelectuali, ţărani, preoţi, muncitori, studenţi. Tot ceea ce era mai de valoare în ţara asta a fost aruncat după gratii. Vieţile, idealurile, visele unei întregi naţiuni au fost călcate în picioare de puterea comunistă. Oameni asemeni lui Brătianu sau Maniu, care au dat totul României şi românilor, au primit în schimb umilinţă, tortură, moarte. Oare unde erau românii când vârfurile acestei naţii erau exterminate? Ne mirăm că un popor ale cărui valori au fost distruse la Sighet, Periprava, Piteşti, Aiud, Jilava şi în alte 40 de locuri de detenţie şi peste 72 de lagăre de muncă nu poate să renască după experienţa celor 42 de ani de comunism? Nu trebuie să ne mirăm că în fruntea Liberalilor pentru care a murit la Sighet Gheorghe I. Brătianu se află Crin Antonescu şi mai nou Gigi Becali sau că un individ frustrat şi fără Dumnezeu ca Victor Ciorbea se pretinde urmaş al martirului Iuliu Maniu.
După vizita de la Sighet am înţeles ce rădăcini adânci şi-a înfipt comunismul în sufletul acestei ţări, cum a distrus toate reperele morale, a inversat toate scările de valori. Elitele au fost ucise în chinuri. Practic orice om care putea să constituie un model pentru acest popor a fost eliminat fizic. Biserica a fost politizată, iar preoţii care au refuzat colaborarea cu sistemul au fost arestaţi şi torturaţi sau ucişi. Bisericile s-au transformat într-un sistem de propagandă şi au fost folosite perfid pentru propaganda comunistă. În numele poporului s-au comis cele mai odioase crime şi urmaşii criminalilor de atunci sunt încă la conducerea României. Culmea! Tot în numele poporului.
Niciun popor din Europa nu a acceptat cu atâta uşurinţă ororile comunismului cum au făcut-o românii. În timp ce fruntaşi ai mişcării unioniste din 1918, făuritori ai României moderne şi mari, erau arestaţi, condamnaţi şi schingiuiţi, românii se bucurau că nu sunt ei în temniţele comuniste. Ca o turmă docilă s-au plecat sub “biciul” colectivizării privind nepăsători cum cei câţiva ţărani fruntaşi care au încercat să se opună dispăreau în temniţe sau pur şi simplu în neant. Au tăcut cuminţi şi răbdători atunci când în numele lor, al poporului, tribunalele lor – ale poporului – îi condamnau la moarte pe adevăraţii patrioţi. Pe acei care nu acceptau “închinarea” ţării Moscovei. Poporul lipsit de elite, de adevăraţi lideri, a pus capul în pământ alegând soluţia salvării individuale. Ungurii s-au ridicat împotriva comunismului în 1956, cehoslovacii în 1968, polonezii în 1980. Românii au fost ultimul popor care a schimbat dictatura comunistă, a lui Ceauşescu, într-un comunism cu faţă umană condus de “emanatul” Ion Iliescu. În 1989 România a scăpat formal de comunism. Suntem în anul 2012. După vizita de la Sighet rămân cu certitudinea că România nu a scăpat încă mental de comunism. Şi nici nu o va face prea repede. Pentru că torţionarii, ucigaşii elitelor, călăii României sunt încă acolo, la Bucureşti, în timp ce martirii, memoria şi sufletul lor, stau exilaţi, bine ascunşi undeva în nordul îndepărtat prin munţii Maramureşului.
