Sare-n ochi

Turismul hunedorean trebuie să depășească faza de bâlci! Mă rog! Faza de târg – mai modern spus. Simpla participare a ADEH la câteva târguri de profil e ca o frecție la piciorul de lemn al turismului hunedorean. Prezentate ca niște realizări mărețe, participările la târgurile de turism din București sunt de fapt niște simple acțiuni de propagandă, pentru că rezultatele lor nu se cuantifică în niciun fel în afară de poze pe Facebook. În spatele festivismului și a propagandei de partid stă un simplu mesaj de informare a celor care trec pe la târg, că în județul Hunedoara avem câteva obiective istorice, geografice sau etnografice. Atât! De parcă potențialul turist nu are Google să afle unde sunt: Sarmizegetusa Regia, Parcul Național Retezat sau Biserica de la Densuș. Turismul înseamnă însă mult mai mult decât un stand la un târg de profil, iar strategii ADEH nu au pârghiile necesare să facă, în momentul de față, mai mult.

Care mai de care, șefii obiectivelor turistice susținute din bani publici s-au lăudat cu participarea la Târgul de Turism. Să ai stand acolo nu înseamnă altceva decât că ai avut bani să-l închiriezi. Că pe la standul tău au trecut oameni, e firesc. Într-un târg lumea se plimbă și trece pe la standuri. Asta este esența târgului. Dar poate cineva spune câți turiști în plus aduce anual participarea la târg? Cine răspunde afirmativ la întrebarea asta minte. Pentru că este evident că simpla participare la târg nu aduce turiști. Așa cum ziceam, turismul înseamnă mult mai mult. Înseamnă servicii, înseamnă infrastructură, înseamnă o „poveste” pe care turistul vrea să o audă, înseamnă senzații pe care turistul vrea să le trăiască, înseamnă amintiri pe care turistul vrea să le țină minte. Ori pentru toate astea nu este suficientă participarea la un târg de turism.

Ceva mai concret putem să dăm exemplul Cetății Deva. Un complex de ziduri pe jumătate renovate printre care turistul se plimbă stingher maximum o jumătate de oră, mult mai puțin decât trebuie să stea la coadă la ascensor ca să îi vină rândul să urce până în vârful dealului. Pentru ce ar veni a doua oară un turist la Cetatea Devei? Sus nu i se oferă nimic. Zidurile sterpe ale bătrânei citadele nu spun o poveste, nu provoacă o emoție, nu stârnesc nici măcar un fior. La poalele dealului, o parcare banală, un stadion banal, un oraș banal. Nimic din ceea ce i se oferă nu poate să rețină un turist în Deva mai mult de câteva ore și nu-i dă un singur motiv să se întoarcă aici. Simpla participare la un târg îmbogățește oferta turistică? Nici vorbă de așa ceva! Pentru asta trebuie planuri, strategii, colaborare între autoritățile publice și mediul privat de afaceri, investiții. Situația este aproape identică și la Hunedoara. În afara Castelului, ceva mai bine pus în valoare, turistul nu are nimic altceva de făcut decât să plece acasă. Dacă, Doamne ferește, ar vrea să treacă și pe la Cinciș, ar face o călătorie de „neuitat”, pe un drum demn de un traseu de aventură, care nu este, cel puțin anul acesta, prevăzut în planurile de reparații ale Consiliului Județean.

Privit din afară, turismul hunedorean este ca „steaua” lui Eminescu. Când Consiliul Județean avea o agenție de turism, nimeni nu se preocupa de buna ei funcționare, de participarea la târguri, de elaborat strategii, chiar dacă, atunci exista pârghia instituțională prin care puteau fi puși la masă toate entitățile interesate în serviciile turistice, fie ele private sau publice. Agenția de Turism a fost desființată, și de acest domeniu se ocupă acum ADEH, care în afară de închirierea unui stand pe care pune pliante și alte materiale promoționale, nu poate să facă mai nimic. În aceste condiții, nu am putea defini mai bine situația instituțiilor care se ocupă de turismul hunedorean decât cu versul eminescian: „Era pe când nu s-a zărit. Azi o vedem și nu e!”