Sare-n ochi

„Aici nu stă nimeni”. În stânga, în dreapta, nu e nimeni viu. Poate numai marionete, pietre. Dar ce pietre? Toate vorbesc, croncăne, se uită încruntat în toate părțile și își văd mai departe de treabă, de treaba lor de pietricele. Țara e goală. Nimeni nu o vrea. Capetele se întorc sute atunci când țara plânge. Ochii se dau peste cap, atunci când țara strigă după ajutor, iar mâinile se smucesc enervate atunci când mânecile le sunt apucate de aceeași gheară care ne-a crescut și ne-a dat însăși identitatea. Dar cui? Cui a dat țara asta identitate? Nouă? Cine suntem „noi”? Eu sunt „eu” numai pentru mine; atunci când trebuie să fiu „eu” pentru altul – sau Doamne, ferește – pentru țară, eu mă evapor. Nu sunt, nu exist, nimeni nu mă cunoaște.

Dar se află printre noi o piatră… mai aparte. Aceasta nu dispare, nu poate fi ascunsă, rămâne acolo, într-un colț, cuminte. Își ține capul sus și așteaptă. Ce o fi așteptând, sărăcuța? Nu i-a spus nimeni că se întoarce spre țara pustiului? N-are unde. Drumul spre țară se deschidea prin două porți. Una dintre ele era trasă de oamenii mari, iar pentru cealaltă poartă trebuia ca fiecare dintre locuitorii țării să pună mână de la mână să tragă poarta. Dar dintre toate cele douăj’ de milioane de suflete, nu s-au strâns mai mult de un milion. Și cumințenia n-a putut să intre în țară. Dar cum? Din țară se auzeau voci care strigau cumințenia, o chemau înapoi între noi, să o admirăm, să învățăm despre cumpătare. Poate ne așteptam de la o piatră să ne învețe să fim oameni. Am ajuns în fața opusului – ea ne-a arătat cât de departe suntem de acea mult visată omenie. Ne îndepărtăm cu atât mai mult cu cât demagogia crește. Se aud la fiecare colț vorbe mii, și până și baba care-ți vinde-un pătrunjel a devenit expertă. Dacă ar fi un lucru de care să nu ducem lipsă, ar fi părerile. Toată lumea are câte una. Păcat că ele nu construiesc spitale, autostrăzi, nu deschid porțile țării pentru „Cumințenia Pământului”, cumințenia noastră.

În fond, aceste lucruri nici n-ar trebui puse una lângă alta. Atunci când țara a pus mână de la mână și a dat „un leu pentru Ateneu” nu aveam nici străzi mai bune, nici instituții mai bune, nici oameni cu buzunare mai pline. Dar atunci nu s-a pus problema „De ce avem nevoie de un morman de pietre?”. În acele vremuri, oamenii mai ridicau, măcar o dată la câteva zile, fruntea către cultură. Astăzi strâmbăm din nas și o punem pe un piedestal la care vom ajunge odată ce toate celelalte nevoi ne vor fi fost satisfăcute. Atunci, poate ne vom ocupa și de cultură. Dar nu acesta este cursul natural al lumii pe care ar trebui să o construim. Cultura ne e piatră de temelie, o confirmare a tot ceea ce am devenit până în momentul „x”, și ne dictează direcția în care să ne îndreptăm. Altfel vom fi niște zănatici învârtindu-ne în cerc, mutând cuiburi de lilieci și canale de televiziune în speranța unei „iluminări”.

Țara trebuie să se trezească, să evolueze, dar nu unilateral. Nu putem ca astăzi să ne ocupăm numai de spitale, mâine numai de școli, poimâine numai de drumuri, și la un moment dat, într-un viitor foarte îndepărtat, să ne gândim și la cultură. Nu astfel am funcționat până acum, nu așa e necesar să o facem de acum încolo. Dacă asta ar fi fost calea, astăzi n-am fi avut Voroneț, Peleș ori Arc de Triumf, căci „țara” avea probleme mai importante în momentul acela. Mereu va rămâne ceva nerezolvat care să ne necesite atenția, dar nu putem pretinde că înțelegem ideea de cultură dacă nu protejăm ceea ce este de drept al nostru, atunci când el ne cere ajutorul, când vrea înapoi acasă, nu în momentul în care nu vom mai fi presați de alte nevoi ale „cetății”. Cultura este una dintre nevoile noastre, iar „Cumințenia” are nevoie de noi, să o aducem înapoi acasă.