Sare-n ochi
Televizorul trăncăne neîncetat. Încearcă să înghesuie pe ecran mii și mii de oameni pentru care paharul s-a umplut. Evident, eșuează lamentabil. Un ecran nu poate cuprinde o țară întreagă care astăzi începe a spune cu voce tare ceea ce a spus pe la colțuri de un sfert de veac. Un sfert de veac de când părinții noștri au făcut ceea ce astăzi trebuie să facem și noi. Mințile ni-s încă amorțite. Încet încep să se trezească. Pe fondul zgomotului televizorului, gândul ne zboară la cum să organizăm ziua de joi, ziua în care pentru a nu știu câta oară apa se ia în orașul Deva al secolului XXI! Și totuși stăm cuminți în casă, nimeni nu scoate un sunet. Ascultăm televizorul de unde se aude o voce care spune horătâtă „România este mulțumită de situația politică actuală”.
Încerc să-mi dau seama dacă am auzit bine. Poftim? Tăcerea este uneori un răspuns, însă nu mai este răspunsul nostru. Nu mai trebuie să fie răspunsul nostru. Am tăcut un sfert de veac, am lăsat șerpii să ne ia țara. Au pus mâna pe tot ce au putut și au ascuns de țară, de noi, tot ce ne putea da aripi. Ne-au luat viața, acum încearcă să ne ascundă și moartea. Să le arătăm, însă, că viața noastră e mai puternică decât sunt ei, e mai puternică decât tot ceea ce ne-au luat vreodată! Puterea noastră e vocea, e voința, e prezența. E timpul să ne folosim de această putere!
Tonul face muzica. Tonul nostru a fost unul tragic. A fost nevoie ca o țară întreagă să fie îndurerată până la lacrimi ca să spunem că nu mai suportăm. Nu mai înghițim tot ce se petrece în jurul nostru, nu mai închidem ochii atunci când ne împiedicăm de corupție și spunem că așa sunt drumurile noastre, cu pietre și gropi. Însă gropile sunteți voi, toți cei care ne-ați condus timp de 25 de ani! Voi ne-ați condus pe drumul ăsta fără vreun sfârșit. Aici ne oprim noi! Nu mai facem un pas, până voi nu vă dați jos de la cârma țării și noi ne vom alege singuri drumul. „Nu plecăm până nu plecați!”, spune Bucureștiul acum. E nevoie de întreaga țară să strige acest lucru. Nu ne trebuie monumentele voastre ca să ne amintiți cum ne-ați ucis. Avem nevoie acum de lipsa voastră, de un exod al prezențelor toxice din această țară. Avem nevoie de o țară „bine”. Și nu vrem o țară „bine” pe rețelele de socializare. Românii nu trăiesc acolo. Românii trăiesc în țara care a fost furată de zeci de ani. Asta e realitatea noastră! Realitatea pe care a venit momentul să o schimbăm și singura noastră influență e dreptatea, solidaritatea și adevărul.
Da, deranjăm. Și nu vrem doar să deranjăm, ci să vă alungăm cu setea noastră de dreptate. Nenorocirea noastră e că dorința aceasta se manifestă numai atunci când atingem masa critică. Să fie ultima dată! Să nu lăsăm aceste zile să fie purtate de vânt și păreri de rău! Dacă ăsta ne e semnul, să nu-l lăsăm să ne ocolească. Răspunderea ne-am asumat-o noi, prin tăcere, timp de 25 de ani. De astăzi, răspunderea cade în mâinile voastre! Ne-ați luat țara, dar spiritul și viața niciodată. „E doar începutul!” Un început târziu, însă e începutul fără cale de întoarcere. Televizoarele, șoaptele, ochii dați peste cap nu-și mai au locul între noi. Faptele sunt cele care de astăzi trebuie să fie ale noastre. Nimeni nu mai trebuie să plece dintre noi, cei care am îndurat prea mult. Prea mulți s-au dus, însă aici nu trebuie să rămânem prea puțini. Să fim, din nou, destui. Destui să schimbăm ceva!
