Sare-n ochi
Dacă orele de matematică ale gimnaziului și-ar fi lăsat amprenta asupra conștiinței colective, aceasta ar trebui să se refere în mod cert la creșterea direct proporțională. Căci demn de milă ar fi acel om care, ieșit de pe băncile școlii, și intrând propriu-zis în societate drept un activist al acesteia, să nu înțeleagă simplul fapt că poziția socială crește direct proporțional cu averea.
Este vorba despre o matematică veche de când lumea, moștenită de pe vremea romanilor, și chiar din timpuri mai îndepărtate. S-ar putea spune că acest fapt este o dereglare contemporană, dar dată fiind notorietatea sa în societatea de ieri și de astăzi, este cel puțin deplasat a se afirma acest lucru. Cu toate acestea, problema – căci poate fi numită cu încredere astfel – nu contenește să existe. Urcatul pe saci de bani până în vârful piramidei sociale a devenit sport național, cu medaliați în înalte funcții publice. Erau mulți ce îl condamnau, mulți nemulțumiți, ce „cârâiau” pe la colțuri, iar la sfârșitul zilei i se înclinau cu coada între picioare, căci sportul i-a învins pe ei, spectatorii. Macazul se schimbă încet. Din cârcotași și spectatori pasivi, observ că apar fani, împătimiți, și amatori ai acestui sport. Feriți să fim ca aceștia să devină profesioniști! Ceea ce trebuia să fie un simplu și just reglaj, s-a transformat într-un spectacol de circ. În societățile democratice sănătoase, pozițiile sociale înalte sunt ocupate de oameni ce sunt cel puțin competenți, în cazuri ideale profesioniști în domeniul propriu, modele sociale, oameni care au acel „ceva” de oferit. Astfel, nu poziția în sine, ci profesionalismul persoanei în cauză atrage remunerația. În lumea noastră, însă, mintea ne stă unde ne stau picioarele. Caracteristica principală a omului ocupând o înaltă poziție socială este avuția. Apoi, ca să păstreze aparențele sociale, în CV-ul acestuia înfloresc eventual una, poate două cărți scrise, un doctorat, sau alte distincții academice. Demersurile sunt simple, mai ales dacă le mânuiești din vârfurile sacilor pline doldora cu bani. Viziunea asupra lumii e mult mai bună. Poți alege cu atenție spatele pe care îl vei călca în picioare, pe care te vei ridica tu, cel care de va cădea nici numele nu-i va fi amintit. Însă de cădere nici nu va putea fi vorba, numele pe care îl poartă banii tăi inspiră deja respect, și nimeni nu-și va putea permite să le simtă mirosul putred. Ești în siguranță. În orice caz, orice gură s-ar deschide, ai puterea să o închizi imediat, căci ai putere asupra ei. Cu greutatea-ți controlezi adevărul, te proptești în fața lui și îți oferi timp. Crezi că nu va ieși vreodată la iveală, că nimeni nu-ți va căuta până în adâncul conștiinței să citească minciuna ce ți-a devenit o a doua natură. Nimic din toate astea nu se va întâmpla. Poți pune capul înapoi pe perna de cașmir. Totul a fost numai un vis urât.
Visele devin realitate mai repede decât s-ar aștepta cineva, iar dacă așa stau lucrurile, cum ne-ar putea fi refuzată revolta sufletească dacă „somități” cu diplomă de Bacalaureat obținută la vârsta a doua se dezmiardă în puf, iar adevăratele valori sociale și intelectuale umblă desculțe pe coji de nuci? Să fim rezonabili! Totuși, putem dormi liniștiți, căci în sufletul nostru ne vom putea frământa până ce vom deveni fini precum făina. În menținerea acestuia în viață nu vede nimeni niciun interes. Atât timp cât vom tăcea, nimeni nu ne va refuza nimic. Putem să credem orice! Români, avem liber la opinii! Dar, atenție, să nu le scăpăm din colivia sufletului nostru. Atunci vom fi acuzați că nu înțelegem „cum stă treaba”, și că aceasta nu e pentru oricine. Mai bine am merge în casele noastre mici, să deschidem o sticlă, să bem, să privim în gol, iar apoi treziți ca din vis să deschidem televizorul și să ne cufundăm seara în el. E mai comod așa. Și pentru ei, și pentru noi. Căci așa vom putea fi manipulați după cum le cântă lor conștiința – de poate fi vorba despre un astfel de lucru.
Să schimbăm, totuși, esența matematicii cu care prost ne-am deprins. Să uităm de nefireasca întrebuițare a direct proporționalității, și să punem întâi de toate un egal între noi toți. Iar apoi, să punem în ordine criteriile de selecție ce ne vor ridica sau ne vor coborî. Avem nevoie de curaj să spargem carapacea sub care ne ascundem. Fără îndoială că putem. Suntem tineri. Să dăm, însă, dovadă de responsabilitate, la nici cei o sută de ani ai noștri. Să maturizăm România, vă rog!
