Sare-n ochi
De ce să salvăm cartea?
Mai mereu se emite întrebarea „ce nu merge bine în țara asta?”. Răspunsurile au devenit aproape axiomatice: educația, sănătatea, demnitarii, drumurile; și lista poate continua, căci ne putem numi campioni la a găsi nod în papură. Cum se poate, deci, pune țara asta pe picioare? Cercul vicios trebuie rupt la veriga cea mai maleabilă: educația. Nu mă refer la metoda tradițională de educație, la școală, căci implicit intră în calcul profesorii – oameni care au nevoie în aceeași măsură de o schimbare. Și atunci încotro să ne întoarcem privirea? De unde să sperăm că va veni salvarea?
Răspunsul așteaptă tăcut pe raft, pe noptieră, puțin prăfuit, acoperit de medicamente, ochelari, și uneori chiar cești de cafea. Sunt ele, cele pe care le deschidem fugitiv înainte de a pune geană peste geană, mândri că încă putem spune că „avem cultură”. Sunt cărțile. Confortabile și înălțătoare lucruri, mereu disponibile a ne îndulci sufletul. În fond, până și simpla lor prezență în apropierea unui individ îi deschide drumul spre a accede piedestalul intelectualității. Dintre cărțile ce totuși mai au norocul de a fi răsfoite, puricate și încercate a fi înțelese, câte sunt acelea care s-ar putea mândri că au modelat întrucâtva o minte umană?
Norocul omului zace în incapabilitatea firească a cărții de a-l evalua pe cititor, căci altfel, multe eminențe ar fi demascate. Tragedie națională. Am avea, însă, nevoie de așa ceva. Imperios necesar ar fi, în același timp, conștientizarea la nivelul „marilor mase” a faptului că acest nobil obiect – cartea – este cel dintâi mijloc al educației perpetue, mijloc la care dacă s-ar renunța, spiritul ar începe a se deteriora. Să evităm, totuși, a fi prăpăstioși. Metodele de învățare, cu toate că nu se numără printre cele convenţionale, sunt infinite, și numai prin simpla existență omul capătă deprinderi pe care preferă a le numi învățăminte. Există unele raționamente, însă, pentru care am alege cartea în detrimentul „școlii vieții”. Întâi, este nevoie a fi înțeles faptul că acest obiect care se află în centrul atenției noastre – cartea – este un fenomen studiat, închis, fără urmări în afara paginilor. În carte, chiar și cea mai macabră situație este, în esență, total inofensivă și rareori oamenii rămân cu sechele. În schimb, viața reală te cooptează într-un carusel al morții și oricât de plăcută ar fi realitatea, finalitatea este aceeași. Dacă ai putea desena o enclavă în timp, ea ar distruge toate aparențele logice ale lumii curente. Astfel, ajungi să nu mai poți privi detașat, ești atras de val în larg și înghițit de propria-ți imaginație. Totuși, e de preferat o minte lucidă, decât alte zece care-și etalează puterea meschină. Tragedia stă, însă, în faptul că acele zece vor căuta mereu să ucidă luciditatea, iar dezechilibrul creat dezumanizează, aceasta fiind realitatea. Uneori putem avea impresia că ceea ce citim ne pregătește pentru viața reală, că totul este un pansament rațional pregătit pentru rănile ce vor cresta sufletul. Există momente în care cartea este mai reală decât tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru datorită faptului că e mai rațională și mai rezonabilă. Aici apare iluzia, căci lumea ce ni se desfășoară înaintea ochilor, printre rânduri, e doar plăsmuirea unei singure minți ce pune cap la cap toate articulațiile universului. Lumea reală este, dimpotrivă, croită de miliarde de minți ce doresc să pună totul în ordine conform propriilor valori logice. De aici se nasc conflicte reale, şi nu fictive, care se încheie de cele mai multe ori în mod dezastruos și devine incomod chiar și să privești detașat.
Finalitatea este tragică, dar ea s-a instaurat deja între noi. Dezechilibrul e omniprezent, așadar dezumanizarea din jurul nostru nu mai șochează, nu mai produce nicio reacție – iar vocile ce îndrăznesc a se ridica sunt reduse la tăcere. Vorbim despre o normalitate. Ferice de noi că nu ne naștem dezumanizați… încă. Până a îmbrățișa fatalitatea supremă să lăsăm, deci cartea a ne modela spiritele, căci e singura ce te pregătește să recunoști acel imprevizibil și poartă în ea nimbul cunoașterii absolute. Mintea noastră merită reglată după norme mai fine decât cele rudimentare ale societății (bine-rău) – și nici măcar acestea nu sunt implementate temeinic de multe ori.
Să salvăm, așadar, cartea. Să îi oferim un loc privilegiat în preocupările noastre cotidiene, căci numai astfel ne va putea salva și ea, la rândul ei.
