Sare-n ochi
Dacă așteptați ca Iohannis și Ponta să se sfădească, așteptați degeaba. Zic pentru că, imediat după turul doi, cam asta era pe buzele tuturor: când îl demite Iohannis pe Ponta?
Întrebarea îi bântuie și pe pesediștii care văd în Ponta lupul rănit, numai bun de aruncat în tufișuri – iar continuarea, în tradiția partidelor care pierd, ar fi măcelul din interior, asezonat cu orgoliile ascunse ale unui Geoană sau Vanghelie. Pe de altă parte, nu cred că mai mult de cinci-șase peneliști au crezut în victoria lui Iohannis, iar argumentul că nu vii la guvernare că încă nu e gata proiectul de țară e… hai să fim serioși… Însă și asta e cu dus-întors: în cârca noului președinte stau toate așteptările românilor, de la Iohannis se așteaptă și măririle de pensii și reforma Educației și apariția noii clase politice. Dar între timp, românii par să fie mulțumiți cu liniștea, la fel cum politicienii și-au mai atenuat ambițiile de guvernare cu orice preț – ceea ce se vede acum e o coabitare cifrată.
De ce? Să le luăm pe rând:
1. Iohannis nu are de ce să înceapă un conflict cu premierul. Noul președinte pare mai degrabă un negociator ferm decât un jucător – așa a fost ca primar, așa cred că va fi și ca președinte. Pe lângă asta, e viu exemplul Berlinului, acolo unde creștin-democrații și socialiștii pun armele în rastel imediat după campania electorală.
2. În chestiuni de securitate regională sau globală, autoritățile de la București nu au – din fericire – multe opțiuni. Intrarea în NATO și UE sunt de fapt contracte pe care România e musai să le ducă la bun sfârșit, indiferent de amiciții și animozități: vezi graba cu care în sfârșit s-au stabilit cei 2% pentru Apărare, vezi preocupările pentru Legea Siguranței Cibernetice.
3. Să nu fim naivi: chestiunile de politică externă erau stabilite/negociate înainte de campanie. Că pentru unele ambasade victoria lui Iohannis a fost o surpriză – e clar; dar asta nu a împiedicat, de pildă, schimbări în bucătăria internă a partidului-câștigător. Exemplu: fostul ministrul al Apărării, Teodor Atanasiu, s-a retras „de bună voie” din competiție, lăsând loc liber Alinei Gorghiu. Atanasiu e cel care a insistat, în tandem cu Tăriceanu, pentru retragerea trupelor din Irak.
4. Pentru cei fascinați de conspirații mondiale, toate țările sunt în situația de a ține cu dinții de „pax americana”, așa cum o fi ea. Libertatea s-a transformat din boemă personală, într-o relație de interdependență acută cu prosperitatea globală sau măcar regională. Poate spune cineva că ucrainenii nu sunt liberi? Liber la demonstrații, euro-maidane, critici, societate civilă activă – dar în globalizare singurătatea e cea mai proastă opțiune. Pentru o perioadă cel puțin, președintele și premierul sunt fiecare prizonierul celuilalt, obligați să lupte cu propriile armate. Dar și Iohannis și Ponta par a fi învățat în câteva săptămâni cât n-au învățat armatele lor într-un sfert de veac: că libertatea nu vine de la sine și nici nu valorează mare lucru dacă nu e securizată din timp.
