Sare-n ochi.
Să fii comisar european şi să dai sentinţe decorative, dacă apa hidratează sau ba, dacă-i udă, asta mi se pare simptomatic pentru eşecul construcţiei europene. Înainte au mai fost puseele birocratice privind vânzarea castraveţilor curbaţi şi a bananelor îndoite, precum şi tratatul celor 30.000 de cuvinte care stipula tehnicile de vânzare a verzei. Nu râdeţi – toate acestea există în legi-cadru ieşite de sub teascul Comisiei. Scremerile hidro/identitare (ha ha ha) ale europenilor cu pix de argint fac acum înconjurul lumii şi toţi se miră de pieptănătura babei şi de tichia ei de mărgăritar. De fapt, ce e Uniunea? Gândeşte-te că în judeţele României s-ar vorbi limbi diferite, în jumătate din ele ar circula o singură monedă, în cealaltă jumătate fiecare judeţ ar avea bani proprii şi diferenţele dintre comunităţi le-ar gestiona nişte bătrânei de la Bucureşti. Şi în timp ce România se clatină şi unele judeţe sunt îndatorate de două-trei ori mai mult decât costul lor la tarabă, vin birocraţii să lămurească dacă apa e sau nu hidratantă. Aşa stau lucrurile. Baiul cel mare e că în loc să recunoască deficitul de consistenţă, Uniunea Europeană umple golurile cu birocratisme ridicole. Şi când asta?: în vremuri în care Berlinul devine adevărata capitală europeană, colac de salvare, exemplu. Dacă neamţul s-ar opri un minut din lucru şi-ar avea vreme să citească deşteptăciunile comisarilor, probabil ar ieşi în secunda doi din toată construcţia. Pentru că birocraţia europeană e nota de plată a supraplinului, a prosperităţii inutile. Decenii la rând guvernele au fost convinse că leneşii au aceleaşi drepturi ca apucaţii care trag 12 ore zilnic, decenii s-a stipulat că dreptul loazei de a nu muri de foame e mai important decât cel al trasului la şaibă. Acum hedonismul ăsta economic puşcă din toate încheieturile – margarina lui Marx versus Germania untului, nu-i aşa? Probabil singura speranţă rămâne Germania, capabilă să tragă după ea vagoanele latinităţii şugubeţe şi gureşe. Poate că Nordul va da tonul seriozităţii necesare – dar sunt gata să pariez că va fi prea târziu: patriile din Sud şi-au pierdut îndemânarea plus-valorii reale, dacă au avut-o vreodată. Cum să salvezi popoare fără priorităţi pe termen lung, cum să domesticeşti hachiţe naţionale?: obligă-i pe greci să dea bon fiscal şi te vor acuza de dictatură, pune-i pe italieni să muncească 12 ore ş-apoi vai de cocoaşa ta va fi. Crezi că e o exagerare?: n-au făcut-o atenienii nazistă pe Merkel când le-a sugerat să se apuce serios de muncă? Ce face România între contemplări comode şi datoria istorică a oboselii? Poate că acum ar trebui ascultaţi oamenii de afaceri români şi valorizat potenţialul local – ai văzut, Nokia şi-a pus palma-n fund şi-a plecat. Acum de nevoie, statul român ar putea să creadă în propriii cetăţeni şi mare lucru nu-i musai să facă: doar să-i lase în pace şi să regleze prin legi dezvoltarea fiecăruia. Închipuie-ţi că, brusc, mâine dispar 50 din cele 54 de ajutoare sociale şi tot de mâine cine nu munceşte are dreptul constituţional să moară de foame – sună un pic urât, aşa-i?: dar cum îţi explici că săptămânal AJOFM-urile au sute şi mii de locuri de muncă vacante? Eu cred că e momentul perfect pentru germanizarea noastră – e exemplul-cadou pe care tot nemţii ni-l fac după ce i-am trădat de două ori. E şansa propriei reconstrucţii identitare – dacă nu, în bună tradiţie latină, ne-om trăda şi de data asta, sporovăind sfătoşi despre apă udă, varză, mânz, brânză, barză.
