Sare-n ochi.
Deranj mare în lumea politică, unde somnul se lipeşte din ce în ce mai greu de pleoapele foştilor sau actualilor guvernanţi. Motivul insomniilor este fără îndoială DNA. Procurorii au început să sape din ce în ce mai adânc. Politicieni de toate culorile sunt chemaţi la declaraţii. Încet, dar sigur, reţeaua mafiotă care împânzeşte întreaga clasă politică este deconspirată şi anihilată. Pe vremea lui Ion Iliescu s-a jefuit „economia socialistă”. Petre Roman şi Văcăroiu în cârdăşie cu toţi miniştrii fostului FSN sau PSDR, printre care şi o mare parte din actualii lideri PD, au cumpărat pe nimic şi au vândut la fier vechi fabrici şi capacităţi de producţie din agricultură. Iliescu a stat şi a privit pasiv cum este furată ţara bucată cu bucată, ţinând în lesă o justiţie subordonată în totalitate puterii politice. Foşti procurori şi judecători comunişti, şantajabili, erau ţinuţi în fruntea justiţiei ca nişte marionete folosite la muşamalizarea şi albirea marilor infractori. Începutul anilor ’90 a fost un fel de „Jurasik” în care dinozauri crescuţi în rezervaţiile fostului PCR şi hrăniţi la ţâţa Securităţii au „ronţăit” în fălcile lor imense tot ce putea să le aducă profit: combinate siderurgice, rafinării, fabrici, uzine, IAS, CAP, flotă etc.
Era epoca în care s-au transformat securiştii în capitalişti de cumetrie, epoca marilor ţepe populare de genul Caritas, Gelsor sau FNI, epoca în care orice iniţiativă privată era înăbuşită din faşă de un sistem bancar rigid, de dobânzile uriaşe şi birocraţia excesivă susţinută de administraţia clientelară dinozaurilor. La sfârşitul anilor ‘90 au început să intre în magistratură procurori şi judecători tineri. A început deranjul pentru marea corupţie, care însă s-a repliat repede. Preşedintele Emil Constantinescu se declara învis de sistem, iar Ion Iliescu, reconfirmat la Palatul Cotroceni, zâmbea din nou rotund şi triumfător. România intra într-o nouă epocă neagră pentru ţară, dar înfloritoare pentru aceeaşi clasă politică care făcea jocurile din decembrie 1989.
Odată cu guvernarea Năstase, clasa politică a început să se cizeleze. Odată ce au acumulat capital suficient, capitaliştii de carton au început să investească, nu numai să devalizeze. Pe fondul deschiderii spre vest au intrat în România societăţile multinaţionale şi capitalul străin. Clasa politică a început să conlucreze cu aceasta, astfel că tunurile din privatizare şi dezmembrarea fabricilor au început să se transforme în tunuri legate de modernizarea aparatului de stat şi a economiei. A fost vândută Fabrica de Aluminiu de la Slatina şi principalele capacităţi ale industriei petrolifere. Mai mult, au fost vândute către austriecii de la OMV resursele de petrol şi gaze ale României, cu tot cu rafinării şi reţeaua de distribuţie a Petrom. Tot ce mergea în economie era valorificat prin vânzare către multinaţionale contra comisioanelor grase. Ce nu mergea era modernizat prin infuzie de tehnică şi tehnologii din occident, prin firme dubioase şi tot pe bază de comisioane.
Nu căderea lui Năstase a bulversat sistemul corupt din România. Pentru că succesorii săi nu au făcut decât să perpetueze, poate mai cu mânuşi, practicile acestuia. La începutul guvernării Tăriceanu, presa a relatat despre marile tunuri ale Guvernului Năstase. Tăriceanu i-a scris Preşedintelui Băsescu să intervină pe lângă procurori în favoarea unor suspecţi. Băsescu l-a dat în „gât” pe liberal şi cam atât. Tunurile au rămas, afacerile dubioase s-au derulat în continuare. Niciun ministru de dreapta, prin mâna căruia au trecut contracte defavorabile pentru România, nu a denunţat ilegalităţile sesizate. Au preferat să tacă şi să ţină buzunarele larg deschise. Până în momentul în care justiţia, întinerită cu judecători şi procurori noi, necompromişi şi neşantajabili, a început să-şi bage „nasul” prin vechile afaceri ale clasei politice. Ale clasei de toate culorile care astăzi doarme din ce în ce mai greu.
