Sare-n ochi
Ce-mi place mie în trenurile de noapte! Adică stai şi moţăi pe poveştile altora ca înaintea Crăciunului, când te chirceai pe dormeza mică din bucătărie, de dragul poveştilor. Mame şi mătuşi coceau prăjituri şi pită, de la ele aflai cele mai ascunse secrete ale neamului tău.
Acceleratul ăsta e destul de curăţel, lumea pare bucuroasă să cunoască lume. Ochelarista din faţă se uită din când în când înspre mine – vede că stau cu laptopu-n braţe şi crede că-s intelectual. Roşcovanul de lângă ea o întreabă uneori ce-i aia armăsar dobrogean din două litere, mama lor de integrame, că le-au şi scumpit şi le-au şi făcut mai grele.
Mi se pare o politeţe extraordinară: toţi evităm discuţiile despre politică. Ţinem la secret opţiunile ca pe nişte boli ruşinoase. Aflu de la ochelaristă că-i medic stagiar, roşcovanul are o firmă de scule (?), celălalt e doctorand la nu-ştiu-ce. Mă aplec şi mai mult pe tastatură şi mormăi: io-s prof. de română şi câteodată mai scriu şi la ziare.
Cum să zici pur şi simplu: sunt ziarist? – ar însemna să spargi liniştea poveştii, să-i provoci, să nu mai fii ca ei. Că dacă eşti ziarist înseamnă că eşti plătit ori de unii, ori de alţii – au şi spus-o după primii cincizeci de kilometri. Le zic: o nuuu, pe mine mă trimit să scriu despre teatru, aia destul de rar. Roşcovanul mă priveşte nelămurit: înseamnă că la teatru v-am mai văzut? Daaa, îi zic, am fost figurant în Cehov de două ori.
E senzaţional de curată lumea când e lăsată în pace. Nu trebuie decât s-o laşi în lumea ei şi dintr-odată normalitatea cade puhavă, ca zăpada. Aceleaşi discuţii le-am mai auzit şi în TGV-u' de Lyon şi în ICE-le de Frankfurt. La fel de tare se bucurau şi francezii şi nemţii să-şi pună pe tarabe poveşti, aceleaşi visări. Aceeaşi precauţie aproape tandră în a atinge politica – cred, de fapt, că fiecare o percepe ca pe o murdărie.
Ochelarista asta ori se dă la mine, ori e critic de teatru: de un sfert de ceas povesteşte nu'ş'ce despre Cehov şi-mi caută privirea ca să-i confirm. Eu îi mormăi chestia aia că ce proşti îs savanţii care zic că nu se poate trăi fără oxigen, când de fapt doar fără bani nu se poate trăi – şi citatul în loc să mă scoată din impas, îl dă pe spate pe roşcovan. Râde tare şi-mi cere bancuri, singurul pe care-l ştiu e de la fiu-meu din clasa a treia, se întoarce către ochelaristă şi râd amândoi mânzeşte.
De fapt, gazetar fiind, m-am dezobişnuit de oameni. Scrii despre ei ca despre ciuperci, pentru ei o ciupercă eşti şi tu. Adevărul: ne păcălim mereu că leul ăla pe care-l dau unii pe ziar e un fel de-a ne tutui. Tot adevărul: trecem unul pe lângă altul, gazetar şi cititor, şi habar n-avem unul de altul.
Dintr-odată am sentimentul răcoritor de navetist, îi ard un zâmbet de ilici ochelaristei şi-mi aduc aminte de cel mai porcos banc din lume. Mai avem vreo cinci kilometri pân' la Bucureşti, râdem ca apucaţii şi, înainte să cobor, roşcovanul mă ia prieteneşte de umeri: no aşa, mă băiatule, aşa trebe să fii, că io în fiecare sară mă uit la tine la televizor.
