Sare-n ochi.
Din ce în ce mai puţine, ca undele unui izvor ce stă să sece, bunicile de la ţară se duc rând pe rând în amintire. În acele frumoase amintiri fără de care copilăria este doar o searbădă scurgere de ani între naştere şi adolescenţă. Fără poveştile bunicii de la ţară, nopţile nu au nici lună, nici stele şi visele nu au strălucire de basm. Sărbătorile nu erau sărbători fără plăcintele bunicii făcute nu din făină, mere sau brânză, ci din suflet. Acea bucată imensă de suflet în care încăpeam toţi nepoţii şi tot neamul nostru, de la cei de lângă ea până la ăi’ răsleţiţi prin lumea mare. Bunica de la ţară! Era bucurie, era speranţă, era un stâlp pe care se putea rezema toată tristeţea sau toată bucuria adunată în universul nostru de copii. Înţelepciunea blândă a bunicii, povaţa nesmintită de la calea dreaptă, primele rugăciuni rostite cu glas de copil şi prima slujbă ascultată cu evlavie şi emoţie în biserica din sat cu bunica de mână rămân întipărite în acea parte a sufletului în care sunt păstrate cu grijă amintirile frumoase. Sunt tot mai puţine bunici în satele pustiite şi nimeni nu le poate lua locul. Vremurile schimbate, anii de comunism şi apoi consumismul au dus la pieire pe bunica de la ţară. Bunica însemna frumos şi simplitate, însemna bun simţ şi cinste, bucurie şi speranţă, trudă şi dăruire. Bunica de la ţară, cu mâinile ei muncite şi spinarea încovoiată sub greutăţile vieţii, a învăţat să se bucure de lucrurile simple. Să nu ceară de la viaţă mai mult decât poate să obţină prin truda ei şi să preţuiască tot ceea ce viaţa i-a dat. Prezenţa nepoţilor îi lumina sufletul şi în ochi i se aprindeau acele sclipiri pe care doar bunica putea să le înţeleagă. Erau sclipiri de fericire, pentru că nu era bucurie mai mare, şi nici cadou de sărbători mai frumos decât prezenţa nepoţilor.
Bunica a plecat! Tot mai multe bunici au plecat! De undeva de sus, un sat întreg de bunici veghează încă grijulii la nepoţii lor rămaşi singuri. Şi indiferent dacă sunt mari sau mici, dacă şi-au făcut un rost în viaţă sau nu, nepoţii vor fi acei veşnici copii pentru care bunica va coace plăcintele cele mai dulci, va croşeta ciorapii cei mai călduroşi şi va avea oricând un gând sau o vorbă bună la supărare. Şi de acolo, din locul ei din cer, bunica va fi îngrijorată dacă nepotul nu şi-a luat căciula când afară e frig sau a plecat la drum fără să-şi ia pachetul cu merinde. Bunica de la ţară, aparent anacronică, nu a putut fi învinsă nici de comunism, nici de consumism. Rezistă încă cu stoicism în faţa invaziei de tehnică modernă, nu ştie ce-i internetul sau site-urile de socializare. Dar nici nu o interesează! Bunica de la ţară este invincibilă tocmai datorită dragostei ei pentru nepoţi. În asta stă energia supremă care o ţine în viaţă. Nepoţii sunt firul călăuzitor pe care se întind ca nişte mărgele zilele bunicii de la ţară. Şi când bunica pleacă dintre noi cu un ultim gând trimis în grabă tot către nepoţii ei cei dragi, în urmă rămâne un gol imens. Un gol mare cât Dumnezeu. Pe care numai Dumnezeu poate să-l umple!
