Sare-n ochi
Cât știm noi românii despre istoria Transilvaniei? Ne revendicăm teritoriile intracarpatice până la Tisa și dincolo de Mureș, denumite în sens larg Ardeal, chiar dacă de fapt ne referim la Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, patru regiuni istorice aflate permanent cu cel puțin un pas înaintea restului țării, când vine vorba de cultură, nivel de trai, dezvoltare economică și socială. Istoria oficială, în special cea scrisă de comuniși, ne-a învățat că ne tragem cu toții din Daci și din Romani, tocmai ca să justifice originea comună a românilor din teritoriile intra și extracarpatice. Dar diferențele dintre românii din Ardeal și cei din Valahia sau Moldova sunt fundamentale, începând cu portul popular, cântecele, jocurile și obiceiurile. Principalul element comun este limba română, a cărei istorie a fost mistificată odată cu cea a poporului. Nu dădea bine propagandei să se afle că, de fapt, latinitatea limbii române a fost păstrată și promovată în Transilvania, o regiune care a fost sute de ani sub administrația maghiară sau austro-ungară. Că, atât scrierea în limba română cu grafie latină, cât și limba română modernă s-au născut în Ardealul administrat de unguri și au trecut apoi munții, cu sacrificii și greutăți în Moldova și Valahia. Și piedicile nu erau puse de „asupritorii” străini din Ardeal, ci tocmai de autoritățile mult prea legate de biserica „pravoslavică” din cele două țări cu populație românească. În manualele de istorie nu se explică de ce românii din Transilvania nu au fost recunoscuți ca națiune în „Unio Trum Nationum”, din 1437. În aceea perioadă, chiar dacă românii erau bine reprezentați și aveau deja biserici de piatră pe teritoriul Transilvaniei – Densuș, Ostrov și Strei, sunt doar câteva exemple – limba română era răspândită doar cu circulație orală. Practic, româna nu exista în scris. Clerul ortodox vorbea și scria în limba slavonă. Tot în slavonă erau oficiate slujbele în bisericile românilor și erau redactate toate documentele, scrise cu grafie chirilică. În aceste condiții, era aproape de neconceput ca o etnie care nu folosea o limbă scrisă să fie recunoscută ca națiune. A fost nevoie de un lung șir de principi ai Transilvaniei, despre care nu se vorbește aproape nimic în istoria oficială din România, care să implementeze reforme culturale și sociale, îndrăznețe pentru aceea perioada istorică, care să ducă treptat la emanciparea populației românești și impunerea limbii române și a grafiei latine în documentele scrise. Cel mai mare obstacol în calea reformelor aplicare de administrația „străină” a Transilvaniei au fost tocmai clericii ortodocși refractari la tot ce însemna schimbare, inclusiv la grafia latină și adoptarea limbii române. Unul dintre cei cărora românii ar trebui să-i fie recunoscători pentru limba română și grafia latină, implicit pentru recunoașterea latinității poporului român, este împăratul austriac Iosif al doilea. Acesta a călătorit mult prin Transilvania și a fost șocat de mizeria și ignoranța în care trăiau românii. Împăratul a edictat egalitatea românilor cu sașii, aplicând reforme și în domeniul învățământului. Astfel, porțile școlilor au fost deschise pentru toate categoriile sociale indiferent de naționalitate. Fii iobagilor au avut parte de învățătură, începând practic o epocă de emancipare a românilor din Transilvania. Dezvoltarea învățământului confesional a favorizat școlile greco-catolice și ortodoxe. În acest context în jurul Bisericii Greco-Catolice s-a născut mișcarea politică și spirituală cunoscută ca Școala Ardeleană care promova ideea latinității limbii și a poporului român. Valorile iluministe ale Școlii Ardelene au fost cu greu exportate în cele două țări vecine cu populație vorbitoare de limba română, fiind inacceptabil pentru clerul ortodox de aici să „ia lumină” de la Catolici și să accepte înlocuirea limbii slave cu limba latină. Până la urmă latinismul a învins, iar limba Română a dus la crearea unei națiuni împlinite și unite, prin actul de la 1918, dar care, din păcate, la aproape 100 de ani de la acel moment, nu-și cunoaște și nu-și acceptă încă istoria.
