Sare-n ochi

Astăzi, despre limbă, drapel și complexele românilor din afara Carpaților.

Ieri a fost o sărbătoare care ar fi trebuit, în mod normal, să-i unească pe românii de pe toată suprafața globului. Pe cei de acasă, pe cei din diaspora și pe cei din Moldova, Bucovina, Cadrilater sau din Banatul Sârbesc.  Ieri am sărbătorit limba română. Sărbătoare oficială, statutată prin lege, zi în care toți vorbitorii graiului românesc ar fi trebuit să se simtă uniți prin cuvânt. În fond și scripturile sfinte susțin că la început a fost Cuvântul. În 15 martie, maghiarii de pretutindeni sărbătoresc ziua lor. O fac într-un mod în care pe noi, românii, ne deranjează. Dar nu ne deranjează în egală măsură că noi nu știm, nu suntem capabili, să ne unim în jurul unor valori definitorii neamului românesc. Și printre puținele astfel de valori comune, dacă nu singura, ar fi limba. Patriotismul de paradă și minciuna ca istorie sunt două caracteristici care vor să ascundă complexele de inferioritate ale unei națiuni fără identitate, o națiune mult prea nouă ca să se poată raporta la valorile spirituale conferite de sute sau mii de ani de istorie. Ne cocoțăm pe teorii mincinoase despre superioritatea dacilor și a limbii vorbite de ei ca „sămânță” pentru toate graiurile Europei și Asiei, dar nu știm să ne cinstim și să ne bucurăm de „cuvântul” care a fost singurul liant al unui popor risipit de o parte și de alta a Carpaților. Ne cunoaștem prea puțin istoria adevărată, cu bune și rele, și suntem mult mai neînsemnați decât  am vrea să fim. Cu toate astea, chiar dacă nu avem ce să scotocim în trecut, ar trebui să privim în viitor cu încredere și cu demnitate. Ar fi cazul să trecem peste complexele de inferioritate față de popoarele cu o istorie mai îndelungată și să ne ancorăm în viitor. Dar nu suntem capabili de acest lucru, pentru că nu avem suficiente ancore spirituale. Ne este rușine să recunoaștem că latinismul, scrierea cu grafie latină și în limba română, primele școli în limba română, au trecut Carpații spre teritoriile de dincolo de munți tocmai din provincia aflată sub „asuprirea” ungurilor, Transilvania. Am primit un steag al Transilvaniei, pe care îl arborez cu multă mândrie. Este drapelul sub care au luptat românii Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan. Este drapelul sub care au scris și au gândit corifeii Școlii Ardelene. Este drapelul sub care s-a născut de fapt limba română modernă. Limba română scrisă. Și cu toate astea, mulți români de dincolo de Carpați m-au apostrofat că sunt secesionist, că vreau să le fur Ardealul sau că sunt nerecunoscător pentru că ei, trecând Carpații, ne-au eliberat de unguri.  Dar noi, ardelenii, nu avem dreptul să ne cunoaștem istoria, nu avem dreptul să ne arborăm steagul istoric, nu avem dreptul să ne omagiem eroii. Ce eliberare este aceea prin care cetățenii unei regiuni istorice nu pot să-și manifeste mândria de a fi născuți într-un anume ținut, cu anumite tradiții, anumită istorie și proprii eroi. Măcar pentru Gheorghe Lazăr din Avrigul Sibiului, care a înființat dincolo de Carpați primele școli în limba română, și tot ar fi cazul să ne mulțumească „frații noștri” de peste munți. Măcar pentru Școala Ardeleană care a susținut latinitatea și grafia latină și steagul Transilvaniei ar merita să fie cinstit și de ei. Dar complexul de inferioritate pe care locuitorii unei țări fără istorie, fără cultură și fără valori spirituale, îl au față de ardeleni nu se poate estompa în nici măcar un secol de conviețuire. Din punctul lor de vedere, noi am fost eliberați de sub unguri. Dar este evident că politic Transilvania a fost o provincie cucerită, iar spiritual a fost „oul” din care s-au născut cultura și limba română. Oul românismului clocit în cuibarul ungurilor și al austriecilor.