Sare-n ochi
Mafiile locale distrug orice speranță pentru comunitățile izolate din zonele de munte. În Lunca Cernii, de exemplu, cine vorbește despre turism sau dezvoltare rurală nu știe la ce se referă. Acolo, nu se poate întâmpla nimic. Pentru că acolo nici iarba nu crește, fără binecuvântarea primarului și a găștii sale. Satele siciliene par niște adunări de călugări nevinovați, în comparație cu ce se întâmplă în Lunca Cernii. Magazinul sătesc, birtul, pășunile, ocolul silvic privat, fondul de vânătoare, școala, biserica, transportul local, totul este în mâna unui cerc de interese, condus de primar. Soția primarului este responsabilă cu biroul de urbanism, viceprimarul e în „rândul lumii” și are câteva dosare penale pentru infracțiuni silvice, secretarul a fost găsit de Curtea de Conturi cu minus în casă, când era casier și, în mod firesc, a fost promovat. Și lucrurile se leagă astfel de la om la om, trecând prin rudele, prietenii și partenerii de vânătoare, mai mult sau mai puțin legală, ai primarului. Sunt convins că astfel de grupuri organizate, care sfidează legea și comunitatea, care țin cu „nasul în țărână” sate întregi, aproape după model feudal, nu sunt numeroase în satele izolate ale județului Hunedoara. La Lunca Cernii, cine vorbește este declarat persoană indezirabilă și nu mai beneficiază de bunăvoința edilului, implicit de drepturile pe care în mod legal le-ar avea. Acela de a primi cotă de lemne din pădurea comunală sau de a pășuna pe pășunea publică. Evident că primarul și gealații săi nu au niciun interes ca această zonă să fie deschisă spre lume. Turiștii i-ar încurca și eventualii investitori sunt buni doar dacă le aduc fonduri nerambursabile pe care, apoi, ei să le cheltuiască după bunul plac. Și cu toate astea, Lunca Cernii este în România. Statul român ar trebui, prin instituțiile sale să vegheze la respectarea legilor și a drepturilor cetățenilor și în Lunca Cernii. Dar, se pare, că instituțiile statului sunt prea scurte ca să ajungă până în inima munților Poiana Ruscă. Acolo, un șef de post, timorat de puterea absolută a „mafiei” locale își așteaptă liniștit pensia, mulțumit probabil că este lăsat în pace. În fond, la ce să se amestece el în problemele comunității, dacă oamenii nu se revoltă. Dacă cetățenii îl aleg în continuare pe „tartorul” comunei, pentru „o litră” de țuică o sticlă de ulei sau o pâine. Și poate mai vede trecând pe acolo, spre fondurile de vânătoare și mașini ale unor ștabi de la județ, însoțiți de capii cercurilor locale de putere. Pentru că acești feudali întârziați din secolul XXI, nu ar putea exista fără o minimă protecție a șefilor de la județ. Ei sunt creația unor baroni locali, care aveau interesul să-și pună prin munți organizatori de vânători, spălători de bani pe drumuri prost făcute și fără rost. Primarii din aceste sate de munte își cumpărau „imunitate” cu pășunile comunale date spre „încasarea subvenției” ștabilor de la județ, cu câte o partidă de vânătoare sau cu mese întinse pentru protocoalele de partid. Un mizilic, în fond, pentru cât pot ei fura și cât pot să umilească oamenii cinstiți din aceste zone.
