Sare-n ochi

Unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă engleză ai secolului douăzeci, Kurt Vonnegut Jr., nu s-a sfiit să arate în creaţia sa câteva direcţii îngrijorătoare, greşite sau de-a dreptul nebuneşti în care mărşăluia previzibil şi uneori de-a dreptul ostentativ societatea americană de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Tabloul prezentat de el al unei dictaturi totalitare instaurate prin pasivitatea unei majorităţi constituite din ceea ce se numeşte „americanul mediu”, departe de a fi o simplă caricatură îngroşată sau un exerciţiu literar de imaginaţie, arăta exact aceste direcţii care în momentul de faţă nici nu sunt atât de departe pe cât s-ar crede.

Ceea ce constituie cel mai grotesc aspect al măsurilor care au dus la această imaginară (încă) dictatură este că se fac, conform celor care le-au impus, exclusiv pentru binele celor conduşi. Pentru ca proştii să nu se simtă inferiori, cei inteligenţi sunt forţaţi să poarte permanent căşti în care se difuzează zgomote infernale care îi împiedică să gândească; la fel, ca să nu existe niciun fel de diferenţe date de vreo superioritate fizică, cei puternici sunt împovăraţi cu greutăţi proporţionale cu forţa lor, cei frumoşi sunt obligaţi să poarte măşti cu atât mai hidoase cu cât caracteristicile lor estetice sunt mai evidente şi aşa mai departe. (Crainicii de televiziune sunt selectaţi preferenţial dintre persoane cu defect de vorbire, balerinele dintre cele mai fără de talent şi cu un fizic cât mai dezagreabil, pentru a nu marginaliza pe nimeni).

Toată această tendinţă de egalizare cu orice preţ – tipic marxistă, apărută (ce ironie!) în ţara care a fost cel mai înverşunat duşman al comunismului – şi-a câştigat astăzi o denumire proprie: „political correctness”. Numai că, în numele lui a fi „politically correct”, s-a sărit calul rău de tot şi s-a ajuns la situaţii în care cel mai comun bun simţ este călcat în picioare, iar absurdul şi ridicolul sunt la ele acasă. Un organizator de turnee de tenis a fost forţat să demisioneze doar pentru că a spus că jucătoarele nu ar trebui să câştige din premii tot atâţia bani cât Federer sau Nadal, pentru că nu oferă aceeaşi calitate a tenisului (lucru perfect adevărat). Ca să creeze artificial un egalitarism al idioţeniei, s-a dat câştig de cauză în instanţă unui ins care după ce a provocat un accident rutier, a dat în judecată un fabricant de maşini pe motivul că nu scria în instrucţiunile de folosire că nu trebuie să te ridici în picioare în timp ce conduci (!??). În fine, dar nu în ultimul rând, pentru a proteja sensibilităţile – complet exagerate în acest caz – ale unei minorităţi rasiale, s-a procedat la o inimaginabilă mutilare a unei opere literare: din „Huckleberry Finn” a lui Mark Twain, unul dintre cei mai importanţi şi mai originali scriitori americani, s-a scos cuvântul „negru”, fiind înlocuit cu „persoane de culoare”. Acum vă imaginaţi şi singuri cum sună asta în gura unui proprietar de sclavi sudist din secolul 19 şi cât pierde cartea la capitolul credibilitate…

De ce am abordat prezentul subiect în editorial, mai pe româneşte spus ce ne interesează pe noi ce fac americanii? Păi, ne cam interesează; pentru că societatea occidentală europeană încă mai urmează „modelul american”, iar România – mai de bună voie, mai înghiontită cu băţul – se îndreaptă spre modelul occidental. Iar visul clasei politice româneşti este o idiocraţie de votanţi cărora trebuie să li se spună să nu se ridice în picioare în timp ce conduc maşina sau să le fie indiferent ce citesc într-o carte (sau, şi mai bine, să nu citească deloc). Iar în 1990 aceeaşi clasă politică a adoptat cu voioşie sistemul american al „prăzilor”, în care partidul care câştigă alegerile punea mâna pe toate posturile de conducere ale instituţiilor statului, punându-şi propriii oameni în funcţii fără să se preocupe deloc de „amănunte” cum ar fi (in)competenţa în domeniul respectiv. Rezultatul acestei politici îl simţim pe pielea noastră de mai bine de un sfert de veac. Mai rămâne să ne aşteptăm la greutăţi agăţate la propriu în spinare şi la căşti cu zgomote în urechi – probabil cele produse de televiziunile agreate de guvern, a căror urmărire va deveni obligatorie.