Sare-n ochi

Comunitatea științifică face ceea ce de mult era cazul să facă comunitățile locale din Țara Hațegului, trage un semnal de alarmă referitor la conservarea și punerea în valoare a zestrei istorice unice a acestei zone. Ruine preistorice, urmele unor reședințe nobiliare din Evul Mediu timpuriu, primele biserici de pe teritoriul actual al României, castele, palate și conace ale nobililor de sorginte românească din Transilvania, dar și ale celor maghiari, sunt toate lăsate în ruină și în uitare într-o zonă cu un potențial turistic de excepție. Ignoranța oamenilor din aceste zone, a primarilor dinainte și de după 1989, a făcut ca obiectivele turistice cu temă istorică sau religioasă să nu fie puse în valoare. Oamenii din Ţara Hațegului au preferat să-și facă garduri cu pietre romane sau să-și țină vitele în bisericile de secol XIII – XIV, decât să le impună autorităților reabilitarea și punerea lor în valoare. Pe acei oameni nimeni nu i-a învățat istorie și importanța pentru viața lor a acestor edificii. De multe ori, localnicii habar nu au că piatra pe care stă talpa șurii sau lespedea pe care calcă vaca când iese din grajd au fost cândva zidurile unor case romane, podelele unor temple sau a unor palate nobiliare. Multe dintre pietrele udate cândva de sângele jertfelor romane sunt acum acoperite de balega vacilor autohtone. Asta înseamnă într-un cuvânt Țara Hațegului, cu comunitățile ei de oameni ingnoranți, pe care nimeni nu i-a învățat că în acele locuri fiecare piatră ar putea să fi fost ținută în mână odată de un legionar roman sau de un viteaz oștean medieval. Numele familiilor nobiliare de origine română sau maghiară și-au pierdut orice rezonanță pentru actualii locuitori ai Țării Hațegului. În aceste condiții, nu este de mirare că bisericile cele mai vechi din România stau în uitare, în ruină, sau mai grav, sunt restaurate oribil fără să fie respectate norme minime de intervenții la un monument de asemenea importanță. În biserica din Ostrov, preotul, un ignorant la rândul său, și-a pus din plin amprenta de „manelist” pe materialele cu care a fost reabilitată una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe din spațiul actual al României. Lângă gresia înflorată și covorașul de la intrare, inscripționat cu „welcome”, lipsesc doar pozele cu Guță, Salam sau nudurile decupate din calendare deocheate. Nici mănăstirea Colț, ridicată de familia Kendeffy, pe care mulți români o revendică drept familie autohtonă maghiarizată, nu a scăpat de intervențiile unor clerici pentru care progresele tehnologiei au fost mai importante decât păstrarea autenticității unui monument în care în urmă cu 27 de ani încă se adăposteau caprele localnicilor. A acelor localnici credincioși și habotnici, pupători de moaște în zilele noastre. Pentru oameni istoria, trecutul, rădăcinile nu contează, chiar dacă în Țara Hațegului ar putea fi găsită, dacă există, originea romană a poporului român. Nicăieri altundeva nu avem atât de vizibile acele verigi lipsă din istoria românilor prin care să se poată dovedi trecerea de la roman la român, inclusiv creștinarea populației din această zonă și „convertirea” unor temple romane în biserici creștine. Doar că în loc să cercetăm și să punem în valoare toată istoria Ţării Hațegului, toate relicvele, toate legendele, ne mulțumim să privim puținii turiști care se abat pe aici, întrebându-ne: ce dracu vin ăștia să vadă ruinele despre care oamenii știu că sunt bune doar ca să se scarpine vacile de ziduri sau să se ascundă ei când drumul la budă pare mult prea lung. Din păcate, ținuți în ignoranță și fără să-i învețe cineva, oamenii din Țara Hațegului trăiesc pe o mină de aur pe care nu știu să o exploateze. Ei, primii, care ar trebui să se intereseze de moștenirea culturală și istorică a zonei.