Sare-n ochi
Când Ciu En Lai a fost întrebat ce părere are despre Revoluţia Franceză de la 1789, politicianul asiatic a şocat printr-un răspuns complet neaşteptat – pentru un european: „E prea devreme pentru a trage o concluzie”. Adică, la nici două sute de ani de la eveniment, nu se putea spune cu exactitate, cel puţin în opinia celui citat mai sus, ce a adus Revoluţia care a influenţat evoluţia civilizaţiei europene moderne (şi nu numai), a oferit armatele cu care Napoleon a cucerit Europa şi a impus un model social nou nu numai în Franţa, ci cam peste tot pe Bătrânul Continent. E drept, gândirea orientală foloseşte altă măsură de timp decât cea occidentală pentru istorie, fie şi pentru simplul fapt că în China se scriau tratate de metalurgie pe vremea când în Europa se mai tăiau pădurile cu topoare din piatră şi se mai ara cu plugul de lemn.
Dincolo de şocul şi de perplexitatea (probabil) căutată pe care răspunsul asiaticului le produce europeanului, entuziasmul pe care intrarea în forţă a poporului francez – de fapt, a parizienilor, distincţie deloc de neluat în seamă – în Bastilia le produce unui cititor de istorie detaşat scade proporţional cu un alt şoc: aflarea numărului real al celor eliberaţi cu acel prilej. Pentru că în Bastilia, simbolul oprimării şi al absolutismului monarhic francez, pe 14 iulie 1789 nu se mai aflau închişi decât şapte oameni (după alte surse, doar patru), dintre care nici unul nu era deţinut politic. Doi falsificatori, un hoţ şi un individ care a pretins atunci că este nici mai mult nici mai puţin decât Iisus Hristos înseamnă un bilanţ tare sărac pentru Revoluţia despre care se spune că a deschis istoria europeană modernă. E drept, ulterior revoluţionarii francezi s-au revanşat tăind capul regelui (şi pe al reginei, al nobililor, al clericilor, al duşmanilor Revoluţiei şi la sfârşit chiar pe al conducătorilor ei – Danton, Sait-Just, Robespierre însuşi), astfel încât mişcarea franceză a evitat să cadă în ridicol şi a câştigat în grandoare – şi în Teroare.
Ce ne-a rămas astăzi, spiritual, de la Revoluţia Franceză, pe lângă Marseilleza care s-a impus – fapt unic – drept imn al unei civilizaţii, nu numai al unei ţări? A rămas celebra lozincă „Liberte, Egalite, Fraternite”, care se vrea a se crede că s-a pus în practică. Fals. Suntem liberi, ca viitori, foşti sau actuali cetăţeni europeni? Poate. Fraternizăm unii cu alţii? Din interes, da. Din convingere sinceră, foarte puţini dintre noi. Suntem egali? Cu certitudine, nu; fie şi pentru simplul fapt că unii au dreptul să circule prin Europa pe unde vor, iar altora li se impun încă fel şi fel de restricţii. Vă imaginaţi un francez simţindu-se egal cu un cerşetor român de la picioarele Turnului Eiffel? Fraternizează spaniolii care acum câţiva ani au cerut expulzarea „căpşunarilor” români din Peninsula lor cu aceştia? Egalitate – nu, fraternitate – nu; libertatea – ori măcar impresia de libertate – e cam singurul lucru pe care l-a adus Revoluţia de la 14 iulie 1789 Europei.
