glasul-hd.ro Web analytics

Reportaj

MĂGURA – SĂCĂRÂMB sau cine a făcut mizerie, ar fi bine să şi strângă

Poate că în ultimele poveşti încălecate în şa s-a nimerit să vă duc tot în locuri mai neştiute. Din păcate şi astea, la un moment dat, se termină. Revin pe şosele mai bătute. Nu că n-ar fi frumos şi pe aici, dar civilizaţia poate fi de multe ori destul de supărătoare pentru un ciclist. Veţi pedala cu mine, azi doar virtual, mâine – sper eu – pe bune, la deal, către legendarul Săcărâmb. Sau să zic misteriosul? Unii aşa susţin.

foto.2Nu alegem traseul uşor, adică din Deva în Certeju de Sus pe drumul obişnuit, prin Bălata şi Bârsău. N-am nimic cu oamenii ăia, da’ locuiesc în nişte sate româneşti obişnuite, iar aici putem include şi drumul prost. Toni e mai sensibilă, ştiţi… După ce ieşim din sensul giratoriu de la autostradă, facem brusc la dreapta şi trecem repede de Şoimuş, în direcţia Boholt. Acum pot să mărturisesc: pentru satul ăsta am eu o preferinţă mai aparte. Nu că aş fi foarte amator de apă minerală. Ca să înţelegeţi, trec în goană pe lângă izvorul cu apa despre care se spune că ar fi cea mai mineralizată din ţară şi zăbovesc mai mult când trec pe lângă celălalt izvor, de data asta al minunilor, cazanul de ţuică. Chiar la drum şi, cred că nu întâmplător, aproape de biserica satului. E primăvară, dar mirosul parcă mai adastă d-astă toamnă. Să mai amintesc doar că Boholtul e înfrăţit cu Buchholz-ul nemţesc şi cu încă multe alte localităţi europene din aceeaşi „rădăcină” semantică iar reprezentanţii lor se întîlnesc anual, la fiecare pe rând, să facă schimb de produse tradiţionale. Pe asta fac pariu că n-aţi ştiut-o!

Vom trece peste dealul pe care se află satul Măgura. Provocarea este mare. Un kilometru şi jumătate cu o pantă medie de 10% care mă „seacă”, la figurat dar şi la propriu, pentru că atunci când aplec capul, sudoarea curge şiroaie. Mă lupt vitejeşte cu pante chiar şi de 17% şi parcă mă simt mai bine atunci când ajung din urmă şi depăşesc un scuter micuţ cu un nene care numai micuţ nu e, în şa. S-a oprit. Cei 5-6 cai putere n-au făcut faţă. Măgarul meu putere rezistă, iar în a doua jumătate a urcării parcă şi respiră mai uşor. Un ultim efort şi sunt sus, în sat. Ufff! Mă gândeam să scriu aici binecunoscuta „nu încercaţi asta acasă” dar eu cred că ar fi bine să încercaţi, satisfacţia e maximă.

Sunt în grădina primăverii! Numai flori în jurul meu, una chiar enormă: un cireş cu o coroană ce acoperă tot orizontul atunci când eşti aproape de el. Pe versantul din faţa mea, drumul spre Săcărâmb, adevărata „intrigă” a poveştii de azi, e umbrit de o pată desenată acolo de un nor. Este foarte cald pentru aprilie şi chiar mă gândesc că n-ar fi rău să prind ceva umbră pe următoarea căţărare.

IMG_3842Despre urcarea asta spre Săcărâmb mi s-a spus, atunci când mă apucam de bicicletă, că e cea care te face ciclist. Ţin minte că – ardelean încăpăţânat cum sunt – imediat am mers acolo. Am urcat vreo 7-800 de metri şi am plecat acasă… Mai trebuia să mănânc mulţi kilometri de şosea ca să reuşesc… În rezumat, ca să nu vă descurajez, cei aproape 9 km sunt împărţiţi în trei părţi clare: una grea, a doua foarte grea şi, din sat până sus, la relee, a treia – cumplită. Trec pe un pinion mare şi purced la deal. Las pe dreapta un lătrat furios (e legat, nu-l bag în seamă), depăşesc o stupină-şcoală, gândindu-mă că uite, mai sunt şi minţi limpezi în satele româneşti, albine, sere şi o curte frumoasă de mai mare dragul! Mă strecor pe sub fostul funicular, citind pe stâlp acelaşi veşnic „Mours de St.Eusebe” care habar nu am ce înseamnă dar îmi dă aşa, o senzaţie de Turul Franţei, trag puţin de mine pe sub copacii bătrâni, la umbră şi gata, am ajuns sus, la finalul primei părţi. O tablă mă anunţă că am intrat deja în Săcărâmb dar eu nu mă las păcălit, ştiu că mai am destul de urcat până acolo.

IMG_3844La intrarea în satul propriu-zis, ultima pantă e sperietoarea de care toţi cicliştii localnici ştiu. Pe drum e mult nisip (credeam eu atunci) aşa că aleg o zonă mai curată, pe partea stângă, să mă pot ridica din şa. În cei 30-40 de metri mă tot rog să nu vină vreo maşină şi să sfârşesc în cimitirul pus strategic pe partea dreaptă a drumului. Maşina vine, dar mai târziu, aşa că scap şi de data asta. Şi să vă spun la ureche: am trecut mai repede cu povestea peste pantele din pădure, să nu vă sperii de tot…

În sat pedalez la relaxare, să-mi mai scutur acidul lactic din muşchi. Admir „căpăţâna de zahăr” în dreapta mea, aşa îi spun localnicii culmii aproape conice, aleg să nu mai urc până la biserica ce se ghiceşte undeva sus, pe stânga, în schimb o iau cap-compas pe cea mică şi albă ce se zăreşte în faţă, pe deal. Acolo ar trebui să ajung. Ba, chiar mai sus. Partea frumoasă începe printre ultimele case, mai sărăcuţe, peste care stă să cadă pădurea. Căţelul mic şi roşcovan nici nu se oboseşte să mai fugă după mine, ştie ce pante vin. La prima curbă mă ridic din şa, patinez pe nisipul care acoperă acum tot drumul, şi renunţ. Nu la urcare, Doamne fereşte, n-aş face asta niciodată! Renunţ să mă mai ridic din şa. Va trebui să depăşesc nişte înclinări de 15-16% doar din forţa coapselor. O fac, nu încape vorbă, gândindu-mă la butada de astă-iarnă a Gabrielei Firea, acel „Cine a nins, să strângă!”, perfect aplicabil şi aici. Doar că e cu nisip şi ar fi mult mai simplu. Întrebarea rămâne: cine?…

Sus, unde asfaltul lasă loc unui drum de pământ care continuă (scriu asta pentru cei care au MTB şi mult spirit de aventură), stau câteva clipe să mestec un baton dulce, cleios dar binevenit. Mi-e tare sete şi apă nu mai am. Nu mai stau, pornesc la vale cu gând să beau un Pepsi rece la ABC. Pe stânga, aproape de cimitirul amintit, nu aveţi cum să-l rataţi. Atâta doar că omul nu porneşte frigiderele, le foloseşte pe post de dulapuri şi aveam să renunţ la acidulată în favoarea apei de fântână. Nu pot să nu stau un pic, coborând de la relee, lângă un mic lac pe care – cred că din cauza efortului – nu l-am pomenit la urcare. Cineva şi-a construit pe mal o colibă mică, ai zice că stă acolo Huckleberry Finn al lui Mark Twain. Nu mai am chef să urc pe un drumeag betonat pe partea stângă, nu poate să ducă cine ştie unde, aşa că îl las neexplorat.IMG_3851

Şi bine că mi-am adus aminte! Să nu uit că din Bocşa Mică se face o stradă la dreapta şi e frumos tare pe-acolo, am mai fost. Nu o nimeresc din prima, mai întâi merg spre o casă străjuită de doi pomi înfloriţi, îmi scutur fundul pe pietre până acolo dar nu-mi pare rău, imaginea e frumoasă. Găsesc şi strada, rulez pe ea, văd o căsuţă cu târnaţ şi cer voie nănuţei să fac o poză. „Ba! Mai întâi s-o vărui! Ai face bine să mă ajuţi şi, după aia, n-ai decât s-o tragi în chip!”. Nu pot să nu am un sentiment ciudat. Toată lumea se uită lung după mine, pe stradă o mămică fuge şi îşi ia copilul de mână când trec eu… Oare ce-o fi cu mine? Spumele de la gură, făcute la urcare, sigur mi le-am şters. Se mai leagă de mine şi un nene care spune să nu-i fotografiez micul aranjament floral de sub o salcie (dealtfel foarte frumos) aşa că nu mai insist în vizita mea, plec la vale, spre Certej. O venit orăşanu’ la pozat, io la el! Am un gust uşor amar în gură, dar e sigur de la batonul ăla cleios…

E timpul să dezleg misterul numelui francez de pe funicular. Îl întreb pe un bătrân care sapă într-o grădină. El e prietenos, îmi povesteşte cum pocăiţii din sat sunt înfrăţiţi cu o localitate franceză care se numeşte Mours St.Eusebe. Trec problema la rezolvate şi continui în viteză coborârea, înjurând cu voce tare, că tot nu e nimeni să mă audă, pe cei care întreţin drumul ăsta. Ar putea fi mult mai frumos pe-aici dacă nu mi s-ar rupe aşa sufletul de mila bicicletei. Şi cum nu e frumos să înjuri, îmi primesc imediat pedeapsa sub forma unei înţepături de albină. Lunetistă, a tras direct la tâmplă.

Italienii spun „non c’e due senza tre”, aşa că dau în fugă a treia urcare, adică mă întorc în Boholt tot peste Măgura. De pe partea asta e mai uşor şi, în plus de asta, sunt încălzit bine de tot. Apoi, când să cobor, văd un semn pe care scrie „30”. Viteza admisă? Asta s-o credeţi voi! Aşa că zbor, fără teamă de radar. Aici asfaltul e (încă) bun. Trec pe lângă un tip care împinge o bicicletă. La vale. Inexplicabil. La asta cred că-i spune „pull-bike”. În fine… Chiar jos de tot, mai încerc ceva pe un drum la dreapta dar e atât de rău turnat betonul încât renunţ repede. Sau mă dureau picioarele? Nu mai ţin minte…

Se înserează şi, prin Boholt, oamenii ard tot felul de chestii prin curţi. No, primăvară, ce vreţi… Trec prin barierele de fum care mă orbesc şi, cu gândul la toţi pomii înfloriţi ai zilei, îmi recit singur, de data asta în gând. E dusă ziua, ca un fum / În păr, petale de pe drum / Şi hainele-mi, chiar nu ştiu cum / Par parfumate cu parfum / De flori de păr / şi fum…

 

 

Loading...