Cea mai lungă jumătate de an

Duminică s-au împlinit şase luni calendaristice de când a plecat dintre noi Ştefan Ciocan. Deşi e doar o jumătate de an, a părut, de fapt, o jumătate de eternitate. Oarecum, e încă prezent printre noi. Colegi de breaslă, oameni care l-au cunoscut, fie că vorbim de simpli cititori sau lideri politici, aproape automat îi pomenesc numele când se-ntâlnesc cu vreun fost prieten ori coleg de-al său, îşi aduc aminte de replicile acide, ori pline de haz pe care le „scotea” spontan, şi de soluţiile pe care le găsea, natural, fără pic de efort, la aproape orice problemă.
De data asta facem rabat de la regula obiectivităţii şi ne permitem să fim subiectivi. Pentru că vorbim despre un om care a fost mai mult decât un „personaj” al judeţului Hunedoara. Vorbim despre un om cu personalitate, cu stil şi, nu în cele din urmă, despre omul care a fondat „Glasul Hunedoarei”, un proiect la care a ţinut mai mult decât a arătat-o vreodată, cât era încă aici, printre noi.
Şi nouă, în redacţie, ne lipsesc ponturile şi poantele lui, abordările originale faţă de subiectele „la zi” şi, mai ales, editorialele. Cu editorialele i-am mai suplinit parţial lipsa fizică în redacţie. De o jumătate de an reluăm texte de-ale sale pentru că sunt cât se poate de actuale. În unele dintre ele ar fi de-ajuns să schimbi numele unui fost premier sau şef de partid, cu numele actualului şi nu s-ar greşi cu nimic. Situaţia e aceeaşi, poate chiar mai gravă decât atunci când Ştefan zicea că „ţara asta nu mai are nicio scăpare”. N-am făcut însă asta, şi am reluat doar textele total atemporale. Pentru că nu oricine are harul de a scrie astfel de texte. S-au întâmplat atâtea din 11 mai 2018 şi până acum. Şi în Deva, şi în judeţ, şi la Bucureşti, şi în redacţie. Dar toate contează prea puţin. Ce contează este că a trecut o jumătate de an. Cea mai lungă.