Cel mai bătrân angajat din România are 99 de ani şi abia aşteaptă să urce, din nou, cu oile la munte

Ştefan Gros, 99 de ani şi aproape două luni. Dacă stă mai mult de două zile fără să facă nimic simte că se îmbolnăveşte. Acum se ocupă cu îngrijirea animalelor pe-acasă, în satul Vâlceluţa, din comuna Bretea Română, dar abia aşteaptă luna martie, când va fi, din nou, mare nevoie de el la turma de 2000 de oi de care se îngrijeşte împreună cu alţi doi ciobani, ceva mai tineri.

„Mulțumesc la Dumnezeu că mi-a dat mai mult decât am dorit eu și vă mulțumesc tuturor. Tot lui Dumnezeu îi mulțumesc că mi-a dat sănătate și știință. La 99 de ani judec mai bine ca ăla la 20 de ani, poate nu mă credeți. Atunci mă gândeam numai la domnișoare, că îmi dădea tata de mâncare și haine. Acuma, în viața mea, nu m-am bucurat la sume mari de bani. Ce mi-a plăcut am mâncat, nu am tras de la gură nimica, am muncit numai bani cinstiți. Pun capul pe cojocul meu, mă culc la oi, dorm liniștit. Mă mai deranjează numa ursul când vine. Pâinea ți-o poți câștiga în țara românească, că avem o țară foarte frumoasă, avem tot ce ne trebuie. Să ajute Dumnezeu să veniți să mâncăm un miel la ceaun la o sută de ani”. Acesta a fost speech-ul rostit de Ştefan Gros, cu trei săptămâni în urmă, când a primit un premiu din partea Consiliului Judeţean. Povestea lui este una fabuloasă.

Mai tânăr cu 2 ani, în acte

Ştefan Gros s-a născut pe 26 octombrie 1917, în comuna Şugag, judeţul Alba. N-a făcut decât clasele primare. Familia

sa trăia doar din creşterea animalelor. De mic copil a avut grijă de oi. La 14 ani părinţii l-au lăsat să se îngrijească singur de ele, pe munte. „Eu sunt născut în 1917, dar, cum eram acolo în munţi, părinţii mei m-or înregistrat abia în 1919. Aşa se proceda atunci, să-ţi înregistrezi feciorul mai târziu, ca să fie mai în putere când o fi chemat la armată”. N-a scăpat nici el de armată şi nici de război. A avut norocul să nimerească la o unitate de grăniceri, la Corabia. N-a fost pe front, dar a stat 4 ani înrolat fără să poată veni nici măcar o zi acasă.

După război s-a întors la mica sa turmă de oi, care a devenit din ce în ce mai mare. „Luam oile oamenilor de prin sat şi le duceam pe munte. Iarna nu le ţineam la Şugag, trebuia să merg cu ele la iernat ori în Banat, ori în Bărăgan. 12 ani la rând tot în Bărăgan am fost cu ele”.

De-ale transhumanţei, în Bucureşti

Bătrânul cioban spune că n-a dormit decât o singură dată într-un oraş, la unul dintre cei 24 de nepoţi pe care-i are. De stat n-a stat însă niciodată mai mult de 24 de ore „la oraş”. „Nu-mi place aerul ăla, nu-mi place larma aia…”. Are şi o amintire neplăcută, din Bucureşti. „Era prin 1974, cred. Trebuia să mai venim acasă, după bani, după mâncare. La gară, că eram cu ţundrele pă noi, ne mai ortăceam, noi întră noi, ciobanii. La coadă la bilete, când să scoată un ortac banii să-şi ia biletul, unu mai tânăr aşe, i-o înfăşcat ş-o fugit. L-am luat cu bâta şi l-am prins. Dup-aia s-or strâns mai mulţi cu bâtele din gaşca aia, că erau mai mulţi. Noi eram patru. Ne-am pus tăţ’ patru cu bâtele pă ei şî i-am împrăştiat. O cam fost scandal, o venit şi poliţia”.

Şomer la 91 de ani

Ştefan Grosu s-a mutat cu tot cu familie în satul hunedorean Vâlceluţa în 1998. „Acolo m-am chinuit să strâng fânaţe, să aibă copiii şi nepoţii mei, dar n-or prea vrut să le ieie, că era greu pă munţii ăia. Cioban fiind, am cam văzut zona asta, am vândut casa de-acolo ş-am venit aici, la Vâlceluţa, că-i mai bun locu’. Acuma cresc pădurile pă fânaţăle mele de la Şugag. Asta-i viaţa”. De pe vremea comuniştilor regretă un singur lucru: „N-am prea avut noi treabă cu ei, că n-o fost CAP la Şugag. Da’ atuncea ştiai o treabă, că tunzi oile, dai lâna la contract şi-ţi iei banii. Acuma dăm foc la lână, că n-o mai ia nimenea”.

Angajat cu contract individual de muncă a devenit abia în 2006. Unul dintre fii săi se angajase cioban la stâna unui om de afaceri din judeţul Hunedoara. Ştefan Gros l-a convins pe proprietarul celor 1000 de oi că e în putere încă din primele zile. Doi ani mai târziu a fost trimis în şomaj, pentru câteva luni. Funcţionarii de la AJOFM Hunedoara au fost şocaţi când s-au trezit cu un bătrân de 91 de ani care vine să-şi ceară ajutorul de şomaj cuvenit. Până la urmă l-a primit. N-a stat în şomaj decât patru luni. S-a întors la turma lui de oi.

Secretul longevităţii: apa de munte

„Nu mai ştiu când am fost ultima dată la doctor, da mi-o zîs că măruntaiele din mine-s ca alea dintr-un copil mic. Asta-nsamnă că-s foarte bine. Am o hernie de care trag de vreo 30 de ani, da’ nu mă doare numa’ câteodată. Nepoţii şi copii tăt îmi spun că să mai las mersu’ la oi, dar io le-am spus şi le zâc ş-acuma: dacă vreţi să mă omorâţi, nu mă mai lăsaţi să urc cu oile la munte! În martie încep să fete oile şi mă duc la turmă (vreo 2000 de oi care iernează la vreo 30 de kilometri distanţă de Vâlceluţa), iară în mai urc la stână, pă munte. Pe mine dragostea lui Dumnezău şi dragostea mea pentru oi şi pentru munte m-or ţinut atâta-n viaţă”, spune hotărât bătrânul cioban. „Ca acolo nu-i niciunde-n lumea asta. Nici nu-ţi trăbă vinars să ai poftă de mâncare. Bei apă de izvor şi ţi să face poftă de-mbucat ceva. Aerul ăla de-acolo, apa aia, liniştea aia nu să compară cu nimica. Iară io când îs cu oile întineresc”.

Mulţumit cu strictul necesar

Ştefan Grosu, cel mai bătrân angajat din România, are un salariu de 1.000 de lei „în mână” la care i se adaugă 400 de lei pensie de agricultor şi 400 de lei pensie de veteran de război. „N-am vrut niciodată să am o maşină cum nu are altu’. Am vrut numa’ să am ce mânca şi cu ce mă-mbrăca. Nici oi n-am avut multe, ale mele. N-am avut niciodată mai mult de 200. Când or crescut copiii, le-am împărţit lor şi oile. Mereu am fost mulţumit doar cu ăle strict necesare. Îs bogat, că-s sănătos, am cinci copii care trăiesc, am 24 de nepoţi şi 4 strănepoţi”.

Lupta cu ursul

„Când vine ploaia cu fulgere şi tunete, să ştiţi că io nu mă trag niciunde. Unde mă prinde, acolo stau. Mă pun numa-n genunchi şi mă rog la Dumnezău să mă apere pă mine şi turma mea”, spune bărbatul atunci când e întrebat de destul de frecventele cazuri în care ciobanii cad loviţi de fulger, pe munte. În ce priveşte întâlnirile sale cu urşi, Ştefan Gros spune că le-a pierdut numărul. Pe una dintre ele n-o poate uita şi o povesteşte şi acum cu lux de amănunte „Într-o seară, era o vreme rea, ploua. Am fost într-un munte, Pârva, la Şugag. Odată cu noaptea s-or adunat oile în staul. Am luat braţul cu mămăligă să mă duc să dau la câini. În timpul ăla o venit ursu. Io l-am văzut venind, dar aveam şi măgarii, am crezut că-i un măgar. Câinii se uitau la mămăliga de la mine din mâini, dar unul mai bătrân o văzut ursul, o lăsat mămăliga şi o fugit. S-o dus şi-o luat o oaie ursul. Cum era căzut un brad cu bălării cu rădăcina aia mare, nu mai putea merge că l-au încercuit câinii. Ţinea oaia între picioare. Câinii săreau să-l muşte, el da cu brânca. Oaia dădea să plece, ursul o trăgea iară înapoi. Aveam securici de-astea mai mici în loc de bâte. Le zic la ăilalţi «Mă urc be brad să-i dau că tăişul direct în cap». M-am dus, am ocolit şi-am venit pe bradul ăla. Câinii băteau la el. Când să dau, am scăpat toporişca din mână. Numa l-o pălit în cap cu coada toporului. Atuncea ursu s-o ambiţionat. Eu de sus de-acolo. Atunci o luat oaia şi-o aruncat-o peste bălăriile alea şi peste brad. S-o aruncat şi el după mine. Cum s-o aruncat, o căzut o dată iară-napoi. A doua oară s-o urcat peste brad, am dat să fug dar după vreo 20 de metri m-o ajuns. Când m-o luat de spate o dat cu mine prin brazi la deal. Când am dat cu ochii prin brazi ştiu, dar când am căzut nu mai ştiu. Şi acuma am cimer (chimir). El cum m-o prins m-o apucat cu brânca şi mi-o rupt numai cherparul ăla. În rest nişte zgârieturi. Nu s-o rupt nicio coastă nimic. Am căzut exact unde-o fost aruncată oaia. Io nu ştiam. Oaia grohăia cum era rănită, dar au credeam că-i ursul care ţine acolo de mine. Am stat de nici n-am mai răsuflat. După aceea vin doi câini de l-or alungat. Am avut norocul că fusese pădurea curăţată primăvară şi când am căzut am căzut pe o grămadă de crengi”.