glasul-hd.ro Web analytics


Reportaj

GURASADA sau toamna târziu, printre insecte şi felurite animale (Galerie foto)

Căutând pe hartă locuri din judeţ în care Toni a mea nu a mai fost niciodată… pierd destul de multă vreme. Asta pentru că deja pot spune că am „acoperit” prin povestioarele mele tot ce se poate parcurge în Hunedoara cu bicicleta de şosea. Şi, cine ştie? Începând de anul viitor poate mă voi aventura şi prin păduri. Până una-alta însă, acum fotografiez din aglomeratul drum naţional bisericuţa-duplex ce marchează intrarea în Gurasada, apoi încalec şi pornesc pe valea ce duce la Cărmăzăneşti şi în final urcă la Dănuleşti. Ultimul episod al serialului nostru. Sezonul 1 .
N-au trecut 24 de ore de când picioarele mele protestau pe pantele grele de la Coaja, aşa că drumul, care nu vrea nicicum să stea locului şi saltă ca o coardă învârtită de nişte copii neastâmpăraţi, mă chinuie puţin până ies din comună. Rulez încet, la încălzire şi atent la şoseaua care mai are, ici-colo, câte o capcană. Căciuliţa mi-e trasă adânc peste urechi pentru că e devreme şi răcoarea m-a obligat să trec la unele piese de echipament din colecţia toamnă-iarnă. N-aud cum din spate vine o maşină, şoferul trece atât de aproape că îmi stă inima în loc şi în urma lui rămâne o biată veveriţă care n-a avut aşa de mult noroc ca mine. Zbaterile ei în agonie îmi strică buna-dispoziţie a începutului de zi, mai ales că mă gândesc cum aş fi putut fi eu în locul ei. De data asta m-a salvat, probabil, doar gabaritul. Mi s-a spus de multe ori să nu mai insist în povestirile mele pe asemenea păţanii, sau pe aventurile cu câinii, dacă vreau să îmi conving cititorii să plece în excursii cu bicicleta. Fac asta însă doar pentru a avertiza şi pentru a spune că dacă tu, ca ciclist, eşti suficient de atent şi nu aştepţi să fie alţii aşa, totul va fi bine. Uite, eu sunt dovada (încă) vie a acestui fapt. În ceea ce priveşte câinii… acolo e vorba doar de „farmecul” personal al fiecăruia dintre noi şi de modul în care ne ştim impune. Dar şi asta se învaţă.
De câte ori îmi dau drumul la vale şi prind viteză, părul de pe mâini mi se ridică. Încălzitoarele, acele mânecuţe detaşabile, sunt în maşină, soarele de la start m-a făcut să fiu curajos dar valea se îngustează şi rămân într-o umbră care mă face să apăs pedalele tot mai tare, în speranţa că mă voi încălzi. E încă bine pentru noiembrie, n-am ce mă plânge. Pe versantul împădurit din stânga mea, umbra celuilalt deal trasează o linie clară, ca un hotar între anotimpuri. Trec de intersecţia cu drumul ce duce la Vica, apoi de cea care merge spre Boiu. Ca de obicei, mai întâi voi parcurge valea principală până la capăt şi abia la întoarcere voi lua la cercetat micile anexe care de obicei sunt cele mai spectaculoase. Ca şi cum ai în faţă o savarină, mănânci blatul şi la final te delectezi cu frişca. Acasă îmi făceam speranţe că din Boiu de Sus aş putea trece spre Godineşti, ca să ies la Zam, dar un băiat de pe marginea drumului, cu care am stat oleacă de vorbă, mi-a spulberat planurile: „Cu „asta” n-ai cum. Tre’ să treci prin pădure”. Se referea la Toni. Ce-i drept, nu făcusem prezentările.
Depăşesc Cărmăzăneştiul şi chiar la ieşire, pe o pajişte, un şir de căpiţe nu prea reuşite marchează parcă reintrarea în pădure. Un moşneag pe care reuşesc să-l fotografiez doar cu zoom mare, se plimbă printre ele şi le mai loveşte din când în când ca să le verifice trăinicia, aşa cum samsarii de maşini trag câte un şut în cauciucurile unor hârburi ca să-ţi arate cât sunt de trainice. Tractoarele mai strică din farmecul liniştii dar, în compensaţie, câte un şuvoi de lumină coboară dintre două dealuri ca să-mi „aprindă” în privire copaci maiestuoşi care străjuie şoseaua. Trecerea asta de la cald la rece mă face să fiu vioi, cu simţurile ascuţite şi cred că de aceea reuşesc să absorb atât de bine toate minunăţiile din jurul meu. Apoi, chiar la prima casă din Dănuleşti, atunci când în faţă mi se pune o barieră stâncoasă ciudat colorată, din curte sar spre mine cei mai insistenţi câini de care am avut parte în ultima vreme. Atleţi desăvârşiţi, mă aleargă până în mijlocul satului şi acolo mă predau, ca la ştafetă, altora şi tot aşa, până se termină asfaltul. Un nene stă pe coastă şi se distrează de minune cu spectacolul. Drept pentru care nu zăbovesc aici şi imaginile din dealtfel frumosul sat, lipsesc. Îmi pare rău doar pentru stânca aceea plină de gri, verde şi nuanţe de albastru. O voi fotografia data viitoare, atunci când voi avea la mine şi aparatul de ultrasunete care – uneori – reuşeşte să pună la respect fiarele canine.
Prin tufele de pe marginea văii e plin de bucăţi lungi din ceva material alb, înnodate printre crengi şi care aduc grozav de tare cu nişte mici fantome. Or fi rămas de la Halloween… Le fac o poză cu frica-n sân şi cu urechile ciulite, dar câinii s-au strâns toţi în Dănuleşti, se laudă cu isprăvile lor şi acum am parte de linişte. Intru la dreapta pe valea ce duce la Boiu de Jos şi când dă soarele pe mine primesc un însoţitor inedit pentru perioada asta a anului: un fluture zboară îndelung alături de mine, bucuros şi el că nu face excursia de unul singur. Cu ochii la el, fermecat de apariţie, iau o groapă cu roata din faţă dar scapăm teferi, eu şi Toni. Prin ţara asta frumoasă orice tentativă de visare este aspru taxată. Micul drumeag e tot mai îngust şi mă gândesc că toate traseele astea ale mele seamănă de multe ori cu sistemul circulator din corp. Oare atunci eu joc rolul aspirinei, mergând pe toate? Favorizez circulaţia periferică…
Mă salut cu un bătrânel ce şade la liziera pădurii şi priveşte nicăieri. Ceva mai încolo stă altul, la fel. Chiar când încep să mă întreb ce sport o mai fi şi ăsta, dau de un al treilea care e lângă drum, echipat cu pantaloni de camuflaj şi de la el aflu că am intrat pe teritoriu de vânătoare. Cică să nu-mi fac probleme că sunt suficient de colorat încât să nu devin ţintă. Eu aş zice că dimpotrivă, aşa că până în sat tresar la toate zgomotele ce vin din tufe dar poate că asta e doar din cauza câinilor de mai deunăzi. Trec din Boiu de Jos în cel de Sus urcând tare vreo câteva sute de metri şi încep să mă întreb de ce expersia „sat fără câini” o fi cu sens negativ pentru că uite, eu mă simt tare bine aşa, singur. E drept că e plin de pisici dar astea fug toate din calea mea. Umplu bidonul de la un izvor ce are în faţă două băncuţe, pare făcut pe fonduri dar o placă mă informează că e construit de o familie din sat. Când intru printre case, pe linia înaltă a orizontului încep să se zărească „calcarele Boiului”, nişte stânci nu tot aşa de colorate dar în schimb monumental de mari, practic închid satul într-o centură albă şi-l fac să semene cu unul de prin Dolomiţi. Asfaltul se termină chiar în dreptul unei curţi ce dă pe-afară de câte flori are în ea şi opresc, bineînţeles, la câteva bârfe cu tanti care se munceşte la udatul lor. Aflu şi de la ea că spre Zam, peste deal, pot ajunge doar cu „jep-ul, sau cum îi zice” şi aşa de fain pronunţă exoticul cuvânt exact cum se scrie, că fac cumva de port discuţia în aşa fel încât să-l mai aud de vreo câteva ori. Mai aflu că nu e greu să ude atâtea flori pentru că i-au făcut copii un „sistem” cu care scoate apa direct din fântână şi udă cu furtunul, fără să mai care cu găleata.
Mă relaxez cei câţiva kilometri de coborâre, până ajung iar la drumul principal. Aici am avut parte de ceva urcare, cât să-mi ude uşor bluza pe spate dar acum, către prânz, asta nu mai e o problemă, aerul e călduţ ca primăvara. Am timp, curgând la vale, să mă salut cu un pâlc de câteva viitoare perechi de virşli care stau la soare şi se holbează la ciudăţenia asta nemaivăzută pe două roţi, vegheate de ţapul-şef. Ceva mai jos, mergând spre Gurasada, voi mai face o dată dreapta, să ajung în Vica şi Rucşor şi mă cuprinde o uşoară melancolie la gândul că practic urmează să merg pe ultima vale a periplului meu cu bicicleta prin Hunedoara.
După atâtea şi atâtea căţărări povestite, nu puteam să termin altfel! Satul Rucşor este singura aşezare pe care eu o ştiu, în care drumul are o medie de 10% înclinare. De obicei localităţile sunt cât de cât pe teren plat. Asta e aşezată pe o coastă destul de înclinată şi e străbătută de un drum ce se chinuie să nu rateze nici una dintre case şi din cauza asta se zvârcoleşte pe pajiştea verde ca un ghem smotocit de o pisică jucăuşă. Ameţit de curbele interminabile şi de pantele uneori brutale, ajung, după un kilometru şi jumătate, la capătul de sus al satului şi rămân cu privirile de-a lungul unui drum ce se pierde, acoperit de frunze uscate şi gospodăreşte pietruit, în pădure. Îi va veni şi lui rândul să fie explorat, aştept doar să vină sora mai solidă a lui Toni, ciclocross-ul.
Când cobor îmi permit să stau puţin la soare şi să privesc spre calcarele din Boiu, încercând să refac traseul de azi pe harta reală a dealurilor ce se întind sub mine. Nu sunt obosit mai deloc, a fost o tură scurtă dar suficientă pentru o mişcare plăcută în natură. Am de-acum destul timp la dispoziţie ca să „bibilesc” câteva fotografii, cum e asta cu mica troiţă şi copăcelul de lângă ea, în care mă chinui minute bune să prind unghiul care să ascundă stâlpul după trunchiul prea subţire. Când cobor spre Vica, depăşesc un mic grup de oameni. Nu vor să creadă nicicum că am urcat pe acolo cu bicicleta. Le propun să mai urc o dată şi ei să alerge după mine, ca să mă verifice. Râzând, declină invitaţia, se pare că doar eu vorbeam serios.
Toamna e târzie şi tocmai de aceea mă surprinde un copăcel mai pudic, care nu s-a lăsat încă dezbrăcat. Opresc lângă el. Face notă discordantă cu cei mari din jurul lui, care au crengile goale, dar ăsta micu’ e singurul care gândeşte logic în toată lumea vegetală. De ce să-ţi dai jos hainele tocmai atunci când vine frigul? Ca mâine-poimâine o să vedeţi o nălucă înfofolită, pe bicicletă, la temperaturi sub zero grade, „mascat” cu cască şi ochelari. Cu siguranţă veţi şti cine e.

Back to top button
Close
Close