Doctoriţa Ionescu şi mâinile îngerilor lui Dumnezeu

Se spune că fiecare nou-născut are un înger care-l îngrijeşte de aproape cel puţin până este botezat. Există însă şi cazuri în care îngerii au nevoie de ajutorul oamenilor. Iar unul dintre aceşti oameni este doctoriţa Marinela Camelia Ionescu, pediatru şi neonatolog la Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva.

Marinela Camelia Ionescu (56 de ani) face parte din categoria oamenilor a căror viaţă se confundă cu meseria. Trăieşte mai mult spaţiul de Terapie Intensivă al Secţiei de Neonatologie decât acasă. „Stau în spital cam 90 – 100 de ore pe săptămână, ca orice medic care face gărzi”, spune la început. Apoi, pe parcursul discuţiei se dă de gol: „La mine contra-vizita (vizita de seară – n.red.) poate să dureze şi o oră, poate să dureze şi cinci ore, poate să dureze şi toată noaptea”. După care explică: „ De exemplu, sunt cazuri de născuţi prematur care au nevoie de ventilaţie (mecanică-n.red.) şi-atunci rămân, chiar dacă nu e garda mea. Nu spun că astfel îmi ajut colegii. Mă ajut pe mine, în primul rând, pentru că este responsabilitatea mea, ca şef de secţie, până la urmă”. Se confirmă astfel şi poveştile conform cărora doctoriţa Ionescu vine, de multe ori, în toiul nopţii, de-acasă, la spital, îmbrăcată şi încălţată la repezeală, pentru a reanima un nou-născut prematur, o mogâldeaţă mai mică şi mai uşoară decât antebraţul unui adult.

În consemn permanent

Şi când e în timpul liber nu „scapă” de problemele de serviciu. E oprită pe stradă de mămici şi mereu se opreşte de vorbă cu ele. Le răspunde la toate întrebările, le dă sfaturi. Şi face asta cu orice mămică, indiferent de ocupaţie sau statut social. Şi, da, stă de vorbă până şi cu prostituatele – mămici. „Păi ce?! Nu sunt, totuşi, oameni şi ele?!” reacţionează doctoriţa. Are mereu cele două telefoane mobile la îndemână. Se-ntâmplă des să-şi lase căruciorul de cumpărături în hala hipermarketului în care se află în puţinul său timp liber şi să plece într-un suflet la spital, pentru că vreun sufleţel înghesuit într-un corp de doar 750 – 1.000 de grame, venit pe lume cu imunitate zero, are nevoie de ajutorul ei.

Susţine că îşi ia cam toate zilele de concediu, într-un an, dar pe „fragmente – fragmenţele”. Ultimul concediu a însemnat 4 zile petrecute la Cluj – Napoca, în iulie, însoţindu-şi fiica la examenul de admitere la facultate. Ultima vacanţă propriu-zisă a fost în 2010: „Am fost şase zile la mare, pentru că fiica mea avea deja 14 ani şi nu văzuse marea”. În rest, concediul e petrecut tot acasă. „Nu prea poţi să pleci din oraş. Cu nou-născuţii e mai greu de lucrat. E prea mare responsabilitatea ca să plec”.

Nici măcar ziua de naştere care-i coincide cu Revelionul nu şi-o prea petrece acasă. „Oooo, mai bine întrebaţi-mă câte Revelioane nu am făcut pe secţie. Mi-e mai uşor aşa”, spune Camelia Ionescu. Între 1990 şi 2000 a făcut doar trei Revelioane în afara spitalului, şi tot atâtea în ultimii 16 ani: 2004, 2009 şi 2015.

Un doctor dominat de responsabilitate

„Să nu credeţi că stau atâta în spital pentru că mi-e drag să văd pereţii ăştia albi. Sunt mai multe motive. Unul vi l-am spus deja: e o responsabilitate mare. Când iau în mâini un prematur, primul şi singurul lucru pe care-l simt e responsabilitate, curat. În momentul acela trebuie să te detaşezi de orice alt gen de sentimente. E o chestiune care i se imprimă oricărui medic încă din primii ani de facultate. Trebuie să-l reanimezi pe acel nou-născut, să-l aduci pe linia de plutire, să-l monitorizezi. Abia după ce îl aduci pe linia de plutire poţi să te gândeşti şi sentimental la problemele copilului. Am şi eu doi copii, acum sunt mari, şi-mi pare rău când văd nou-născuţi atât şi atât de fragili” mărturiseşte Camelia Ionescu. Prin mâinile ei trec anual în jur de 700 de nou născuţi, dintre care vreo 30 n-ar avea nicio şansă să trăiască dacă n-ar fi trataţi îngrijiţi de oameni ca doamna doctor şi colegele ei din secţie. „Ni se întâmplă şi nouă să mai pierdem câte-un copil născut prematur. Anul trecut au fost patru. Unul născut la Deva şi trei veniţi, in-extremis, cu mari probleme de la alte spitale din judeţ. Ne ia şi mai bine de o săptămână să ne revenim. De fiecare dată discutăm cu colegii de la Obstetrică-Ginecologie şi reluăm tot traseul medical al cazului: ce s-a administrat, când, dacă a mers, de ce nu a mers…” spune doctoriţa. Nu poate însă să spună cam unde s-ar situa Neonatologia într-un clasament al dificultăţii disciplinelor medicale. „Noi nici nu existăm pentru marea majoritate a publicului. De existenţa noastră află doar cei care au copii născuţi prematur. Mulţi abia atunci află că există neonatolog, sau pediatru. E destul de dificil. Un născut prematur se comportă total altfel ca fiziologie, fiziopatologie, ca manifestări clinice şi are patologii care nu seamănă cu ale adultului. Sunt patologii specifice nou născutului. Nou-născutul trebuie să-l vezi în 5 secunde să ştii ce manifestări are. Cum clipeşte, cu priveşte, cum ţine degetele de la mâini, de la picioare, postura mâinilor, postura picioarelor, aspectul tonic, mobilitate…. totul e diferit… Nou născutul nu e un adult. E… aşa… un extraterestru” glumeşte doctoriţa.

Despre Dumnezeu şi marile mulţumiri

Cabinetul Cameliei Ionescu este, de fapt, un fost salon, mobilat modest. Zecile tratate de specialitate care stau pe rafturile a două dulapuri destul de mari sunt însoţite de câteva icoane: „Nu merg la biserică. Nu am timp. Dar cred în Dumnezeu şi pot spune că eu şi colegele mele chiar îi simţim prezenţa, mai ales în sectorul nostru de Terapie Intensivă. De fapt, eu le tot spun colegelor mele, mai ales asistentelor, că ele sunt mâinile cu care îngerii lui Dumnezeu au grijă de aceşti copii. Dar să ştiţi că şi colegii mei sunt aşa. Ar trebui să mergeţi şi în ATI-ul mare să vedeţi ce e acolo. Sigur, ai noştri (pacienţi – n.red.) sunt mai mici, mai fragili. Şi nu e mulţumire mai mare pentru mine şi pentru noi toate, când vedem cum un micuţ care a fost muribund, născut la 750, 800 sau 1.350 de grame ajunge un copil perfect normal, fără niciun fel de sechele. După doi, trei, cinci ani vin părinţii cu ei şi ni-i arată. Nu vă pot spune ce împlinire simt atunci. Cu una dintre fetiţele care au trecut prin aşa ceva am bucuria să mă întâlnesc uneori, dimineaţa, când merge la şcoală. Mulţi alţi copii sunt deja plecaţi în străinătate, cu părinţii, dar aflăm despre ei de la rudele lor rămase aici”. Iar pe cei care au stat în secţia ei câte două sau trei luni, îi ştie după nume.

O satisfacţie şi un regret

Camelia Ionescu absolvit Medicina în 1987. Ar fi vrut să facă neurologie infantilă, însă postul de pediatru scos la concurs, la Deva, a făcut-o să revină acasă, aproape de părinţi. Apoi şi-a făcut specializarea şi în neonatologie. „Nu-mi pare rău că am ales specializarea asta. Nu cred că am făcut-o în minus. Nu-i un exces de mândrie. E, poate, un exces de mulţumire. Sunt un om oarecare, dar nu am vreun regret. Cred că am făcut exact cât trebuie”, mărturiseşte doamna doctor. Regretă însă că nu a plecat din ţară. „Am avut mai multe oferte şi eu şi majoritatea colegilor mei din spital. Îmi aduc aminte de una, prin 2009 parcă era, fusesem sunată chiar din biroul managerului unui spital din Valence (Franţa): 7.000 de euro pe lună cu şase gărzi (de 10 ori mai mult decât câştiga la acea dată –n.red.). Dar, cu doi copii pe-atunci mici, mi-a fost greu să plec. Plus că eu, la şcoală, făcusem doar engleză şi rusă, deloc franceză. Acum regret că nu am plecat. Regret pentru că, la noi, nu mai există respect pentru medici. Mi se întâmplă destul de des să intru în salon, să dau «Bună dimineaţa», şi să nu mi se răspundă deloc, sau să mi se răspundă cu un simplu «Bună». Să nu mai vorbesc de fătuţe de 20 de ani care mă iau «la pertu» ori de vizitatorii pe care trebuie să-i invit eu afară din salon pentru ca vizita medicală să se desfăşoare aşa cum trebuie. La noi există doar o furie a pacienţilor şi aparţinătorilor, din păcate, care vine, parţial, şi din lipsa unor cunoştinţe medicale. Eu, personal, nu am avut probleme şi sper să mă ferească Dumnezeu 10 ani cât mai stau pe-aici, până la pensie”.

Ajutor pentru „mâinile îngerilor”

Doctoriţa Camelia Ionescu nu lucrează deloc în sistemul privat. Acelaşi motiv: „Nu am timp şi de aşa ceva”. Cu ani în urmă a fost nevoită să-şi facă timp pentru a bate pe la uşile firmelor din Deva în căutare de sponsorizări: „Aveam nevoie de bani pentru mobilier şi amenajări interioare. Ceva – ceva am reuşit atunci. Apoi administraţia Spitalului a găsit resurse financiare şi pentru secţia noastră. Dotările tehnice sunt, cât de cât în regulă. Doar aparatul Roentgen e vechi. Habar nu am cât mai costă. Ar fi nevoie de unul nou. Şi ar mai fi nevoie de un EKG portabil. Acum îl împrumutăm pe cel de la Obstetrică-Ginecologie, când avem nevoie. Incubatoarele sunt ok. O parte sunt de tip basic. Ar fi bine dacă le-am înlocui cu unele cu saltea încălzită. Cred că astea costă între 12.000 şi 18.000 de euro bucata, în funcţie de dotări”.

Cine vrea şi poate să ajute „mâinile îngerilor lui Dumnezeu” de la Deva să lucreze şi mai bine, o poate face făcând donaţii în lei, în contul RO98TREZ36621F370100XXXX, cu menţiunea „Pentru secţia de Neonatologie”. Cine doreşte să facă sponsorizări (în bani sau materiale), poate contacta direct conducerea Spitalului Judeţean de Urgenţă Deva – Hunedoara.