glasul-hd.ro Web analytics

Reportaj

(GALERIE FOTO) CHERGHEŞ – COZIA sau Turul Municipiului Deva vs. plimbare de duminică ploioasă

Trebuie neapărat să încep prin a-mi exprima speranţa că nu voi fi tras de urechi de Clubul Sportiv Făerag pentru că le-am folosit titulatura de concurs, aşa cum am păţit recent cu Maratonul Virşlilor. Turul Municipiului Deva (TMD) la şosea este deja un reper pe harta ciclismului românesc şi organizatorii merită felicitări pentru asta. Eu mă uit la vremea de afară, cerul e acoperit de nori şi de aceea mă gândesc să vă invit azi într-o tură aproape de casă. În caz că se porneşte poaia, ne putem retrage rapid la căldurică. Sunt singur, niciunul dintre prietenii mei nu vor să rişte o baie dând la pedale. Mie mi-e urât doar de spălatul bicicletei după…

De fiecare dată când am pornit în excursie, povestea a fost doar cea a excursiei. De data asta, pentru că am avut şansa să conduc odată o maşină de însoţire la concursul pe acest traseu, voi putea prezenta ambele puncte de vedere. S-ar putea să fie interesant chiar şi pentru cei care nu se delectează de obicei cu întreceri sportive.

Pe prima porţiune, de la plecarea din Deva spre Hunedoara şi până când, la Pestişu Mare, facem dreapta, concurenţii pedalează în draci. Acum se formează plutoanele, se încheie alianţele şi se studiază adversarii. Eu mă mulţumesc să îmi încălzesc picioarele pentru pantele ce vor urma. Am şansa unei raze de soare ce străpunge norii şi face câmpurile de floarea-soarelui de la Bârcea să lumineze. Rulez gândindu-mă cât s-a chinuit Van Gogh să prepare galbenul ăla special şi noi avem telefoane cu aparate foto digitale. Când intru însă pe drumul spre Cârjiţi, nu mai am timp de filosofii ieftine şi scot prima transpiraţie pe începutul scurt, cu 10% pantă. La viteza mea asta e tot, în cursă am văzut pe aici manifestări mai neplăcute ale corpului uman în efort, mai ales la a doua trecere. Nu le amintesc. Performanţa cere sacrificii. Şi-au clătit gura şi au plecat mai departe.

După ce reuşesc să înving lunga urcare, care în rest nu mai e atât de dificilă, rulez prin pădurea răcoroasă, nu neapărat pentru că pe vremea asta aş avea nevoie de aşa ceva. Relaxez puţin picioarele şi – din vârful în care ajung – îmi „încasez” premiul, adică o coborâre în viteză mare spre Almaşu Mic. Atenţie mare la curba strânsă de la capătul pantei, eu o ştiu bine, am fost de zeci de ori pe aici, dar dacă mergeţi prima oară n-aş vrea să sfârşiţi în curtea de peste drum, furaţi de magia plutirii pe asfalt. Câinii de la ieşirea din sat mă cunosc aşa că n-am probleme, privesc doar apatic spre mine, adormiţi de atmosfera tomnatică. Mai am un mic examen când trec acel deluşor scurt şi abrupt căruia nouă ne place să-i spunem Dealul Froomie, după numele ciclistului englez, şi apoi nimic nu mă mai pune la mari încercări până la intersecţia de la Cârjiţi.

Aici fac prima abatere de la traseul TMD, pentru că ar fi păcat să nu vă spun cum mă lupt de fiecare dată cu vântul care – nu ştiu cum? – pe aici bate doar din faţă. Urcarea către Chergheş are peste 2 km, nu e grea, dar când cineva parcă te trage tot timpul înapoi, poate deveni. Iar satul e pitit într-o căldare până pe fundul căreia trebuie să cobor cam brusc şi cu mare atenţie, ca să nu lunec pe nisipul rămas acolo de pe o iarnă pe alta. Asfaltul mă conduce până în micuţa curte de la Gec & Moni, un birtuleţ pe care niciodată nu l-am găsit deschis, aşa că farmecul lui rezidă doar din numele, hai să fiu blând, exotic. Mănânc „din traistă” un baton de cereale şi muncesc din greu să ies din sat, până la tabla pe care tronează, de câţiva ani, autocolantul meu cu CLAS, asociaţia noastră sportivă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Revenit în traseu sunt nevoit să urc cele două trepte de vreo 12% şi, ca să scap mai repede, mă ridic din şa. Pe a doua întâlnesc o pereche, el şi ea, alţi curajoşi ieşiţi la pedalat pe o vreme incertă. Sunt dat exemplu aşa, din mers („vezi, dragă, dacă te antrenezi şi tu o să poţi urca aşa!”), rămâne să ghiciţi voi cine şi cui a spus asta. Drumul până în vârful dealului e lung şi, chiar dacă panta se înmoaie, mie mi se pare tot greu, muşchii îmi sunt puţin aprinşi de efortul de mai deunăzi când, la asemenea laude primite, am tras poate prea tare pentru o plimbare. La final şi aici am parte de un premiu pentru că imediat ce părăsesc mica porţiune de pădure, în faţa mea se întinde toată valea în care se află Almaşu Sec. Nu e cea mai potrivită zi pentru peisaje dar oricum stau şi admir, completând cu amintiri din zile mai senine.

Nu mă întrebaţi de ce urcării din sat până la pădurea de deasupra oraşului i se spune „măseaua”… De fiecare dată când trec pe aici mă întreb asta şi încă n-am dezlegat misterul. Poate pentru că e foarte scurtă şi te macină prin dificultatea ei. Nu vă îngrijoraţi, trece repede, având ca ajutor lătrăturile prietenoase de prin curţile oamenilor. Altfel sună astea când sunt dincolo de gard, credeţi-mă. Şoseaua mă ajută acum să mă odihnesc şi, când mă apropii de Deva, depăşesc rapid o vale adâncă, mai mult din viteza coborârii şi din nou las traseul de concurs ca să mă lupt un pic şi cu căţărarea spre Cozia. Stânga la intersecţie şi vă spun asta pentru că indicatorul e ruginit şi vizibil doar dacă vii dinspre Deva.

Drumul mă duce de-a lungul străzii Roci până la pădure, unde trag de mine pe panta nemiloasă, încercând în acelaşi timp să echilibrez bicicleta pe asfaltul umed. Da, a început să plouă uşor, dar odată pornit mi-e greu acum să renunţ. Sus ajung pe o porţiune de drum drept, care mă poartă pe sub stâncile Coziei şi aproape la nivelul releului. Ar mai fi ceva de urcat şi ar fi o adevărată provocare să merg acolo, dar asfaltul duce în sat şi eu sunt – din păcate – legat de el. Să mai spun că şi Cozia e tot undeva, jos? După ce termin şi „ramura” asta, pun jacheta pe mine şi cobor vijelios spre oraş cale de mulţi kilometri, cu grijă mare chiar la intrarea în Deva, la grătarul în care mulţi şi-au prins, pe vremuri, roata din faţă şi au căzut. Acum nu mai e cazul şi pentru asta tot celor de la TMD trebuie să le mulţumim.

Sunt din nou acasă, după o buclă de cca. 30 km şi un traseu pe care azi mai mult m-am antrenat decât m-am delectat. Însă dacă alegeţi să-l faceţi într-o zi mai senină, priveliştile sunt minunate, iar toamna este de-a dreptul copleşitor. La doi paşi de oraş… Totul este să te urneşti, nu trebuie să mergi prea departe…

Ploaia s-a înteţit şi aş putea termina tura. Dar cum să ratez tocmai porţiunea care, la concurs, face deliciul cicliştilor? Aşa cred eu, nu că mi-ar fi zis asta vreunul dintre ei. Vorbim aici despre urcarea la Cabana Căprioara, de pe strada Aurel Vlaicu. Încălzit de dealurile deja depăşite, decid să fac înainte de asta câteva mici urcări în oraş (strada Livezilor, strada Olarilor) ca să mă obişnuiesc cu acel 19% care urmează şi care este piatra de încercare pentru mulţi ciclişti deveni. Opresc în fiecare vârf de stradă pentru că Deva şi Cetatea se văd extraordinar de frumos, perspectivele sunt cu totul diferite de cele clasice, care se regăsesc în toate fotografiile. Chiar îi invidiez pe oamenii care locuiesc aici!

Drumul spre cabană începe urcând uşurel spre izvor, nici n-ai zice că e ceva de speriat. Când însă mă lovesc de prima pantă de 14% îmi amintesc cum – în concurs – un junior de la Steaua mă întreba, printre gâfâieli, dacă asta e „porţiunea aia criminală”. Aşa păţeşte toată lumea care vine pentru prima dată pe aici. Dar până acolo mai este un mic plat, pentru revenirea suflului şi abia apoi, când casele aproape se termină, începe urcarea pe cei 600 de metri cu adevărat grei. Doar cine îi trece fără să pună piciorul jos poate simţi aceeaşi satisfacţie pe care o am şi eu de fiecare dată şi care nu se compară cu nimic altceva. Uneori efortul e suplimentat de provocarea că o maşină tocmai coboară pe drumul îngust şi, aşa cum se întâmplă pe la noi, şoferului nu prea îi pasă de chinul tău. Premiul nu lipseşte nici aici. De la cabană am ocazia să intru în caruselul curbelor care mă coboară undeva, în drumul Mintiei, şi atunci când asfaltul este uscat îndrăznesc să-mi dau drumul în viteză şi să „curg”, călare pe Toni, pe serpentinele strâmte. Ăsta e locul în care, atunci când simt nevoia, vin să îmi fac plinul cu adrenalină. Totuşi, vă recomand să faceţi asta doar atunci când aveţi la activ multe-multe ore petrecute în şa. Altfel păţiţi ca şi cei care, în cursă fiind şi furaţi de mirajul depăşirii adversarilor, au sfârşit prin tufele pline de spini.

Ajuns jos, la drumul european, opresc să schimb două vorbe cu un ciclist care se pregăteşte să urce. Este Andrei şi e timişorean. Prietena lui e deveancă şi el, după ce a participat la TMD, s-a îndrăgostit de traseu şi de fiecare dată când vine să o vadă, îşi ia cu el şi bicicleta. Ei nu prea au dealuri şi lui îi place căţărarea. Nu ştie alte drumuri din zona noastră şi îi recomand site-ul ziarului şi rubrica mea. Ne promitem să vorbim pe viitor şi să ieşim împreună, să-i arăt nişte trasee faine. Andrei pleacă la deal şi, mda, mă gândesc şi eu că n-ar fi rău să încerc ruta asta şi în sens invers, cred că ar fi mai uşoară.

La TMD concurenţii se întorc de aici în oraş şi intră în a doua tură, unii chiar în a treia şi nu-i invidiez pentru asta deloc. Eu profit că îmi aleg ruta fără să fiu nevoit să cer aprobarea Poliţiei, ca la concursurile oficiale şi sar fraudulos „pârleazul” dintre sensurile de mers ca să traversez Mureşul şi să mă întorc în Deva trecând prin Chimindia, Hărău şi Simeria. S-a oprit ploaia şi vreau să mai adaug câţiva kilometri. Pe de altă parte, altfel apreciezi asfaltul de pe Simeria-Deva după ce dai o tură prin gropile şi crăpăturile şoselei ce trece prin satele de dincolo de râu. Ar trebui să-i ducem anul viitor pe acolo şi pe concurenţi, poate se îndură cineva şi asfaltează, să nu ne facem de râs…

 

Loading...