Biserica personală din Costeşti – întreaga poveste

În 1998, Samoilă Zgăvârdean devenea, pentru trei minute, eroul unui reportaj difuzat la oră de maximă audienţă la cea mai urmărită televiziune de atunci. Ştirea a trecut ca fumul prin faţa ochilor. În 2004 povestea lui nea Samoilă Zgăvârdean, un om simplu, care şi-a construit singur o biserică, în curtea casei, intra în atenţia altei categorii de public, cea a ziarelor, ceva mai atentă, mai meditativă. N-a trecut mult şi nea' Samoilă s-a dus în lumea celor drepţi. Au  rămas biserica şi povestea celui care a ridicat-o.

Samoilă Zgăvârdean s-a născut în 1920. Ca orice tînăr în putere din acea vreme, a fost şi el în război. A trebuit să aflăm de la vecinii săi că a luptat atât pe frontul de Răsărit, cât şi pe cel Vestic. Bătrânul n-a vrut să sufle o vorbă despre această perioadă din viaţa sa. Întors de pe front, şi-a întemeiat o familie şi, doar pentru a avea o pensie la bătrâneţe, a lucrat câţiva ani „la stat”, mai precis la Sectorul de Întreţinere al căii ferate care trecea pe lângă satul său, cu o jumătate de secol în urmă, şi care era folosită aproape numai pentru transportarea lemnului de la marea exploatare forestieră din zonă. A renunţat la slujbă după doar şapte ani. Tot timpul şi l-a dedicat apoi gospodăriei şi creşterii celor doi copii dăruiţi de soţia sa, Maria.

O viaţă sub teroare, pentru credinţă şi pasiune

În tinereţe, ca să mai câştige un ban, s-a angajat ca ucenic la o echipă de meşteri tâmplari şi zugravi. De la ei a aflat câteva dintre tainele lucrului cu lemnul şi ale culorilor. I-a plăcut atât de mult încât, atunci când nu mergea la coasă, sau nu avea alte treburi obişnuite pentru orice ţăran, tâmplăria şi pictura i-au ocupat aproape tot timpul. La început alcătuia cruci din lemn, pe care le ornamenta în diferite feluri, după care le picta. Cele mai multe lucrări le oferea gratis celor care i le solicitau. Uneori se mulţumea să primească doar atâţi bani cât să-şi cumpere cele necesare pasiunii sale: lemn, culori, aluminiu, sau diferite unelte. Comunismul necruţător al anilor postbelici l-a ameninţat şi pe el. Uneori, Samoilă Zgăvârdean se trezea la poartă cu necunoscuţi care-l ameninţau să înceteze să mai confecţioneze cruci şi să se apuce de „lucruri serioase”. În ciuda ameninţărilor, bărbatul şi-a văzut de pasiunea sa. Mai mult şi-a transpus în realitate visul de a ridica, de unul singur, o mică biserică.

Mica minune din lemn

În 1985 (pe când avea deja 65 de ani), meşterul din Costeşti a decis să înceapă lucrul la biserica pe care plănuia mai demult să o ridice. Construcţia a durat aproape 20 de ani pentru că, în fiecare zi, omul a trebuit să se ocupe în principal de treburile gospodăreşti. Cu toate că a avut multe greutăţi, bătrânul nu s-a lăsat cu una, cu două. A continuat să muncească an de an, iar prin 2004 a finalizat-o cu tot cu pictură şi obiectele-i specifice. La prima vedere, biserica pare o construcţie firavă, lungă de cinci metri, lată de doi şi jumătate şi înaltă de trei metri. În ciuda dimensiunilor, ea are un hol, o sală puţin mai mare şi un altar. Odată intrat înăuntru îţi dai seama că biserica se ţine foarte bine. Fundaţia este din beton, podeaua acoperită cu gresie, iar în punctele de susţinere sunt puse bare din metal destul de groase. Interiorul nu este lipsit de nici unul dintre elementele obişnuite pentru orice biserică ortodoxă: bănci, cruci, lumânări şi mai ales icoane de toate mărimile, unele pictate de proprietarul bisericii, altele aduse de cunoscuţi tocmai din Ţara Sfântă.

„Dacă-ţi place, faci de toate”

Prin 2004, Samoilă Zgăvârdean le spunea gazetarilor că toată viaţa sa n-a stat nicio clipă să taie frunze la câini: „Dacă-ţi place, faci de toate. Dacă nu, iaca bei şi te culci şî nu rămâne nimic în urma ta. Câţi oameni nu sunt care or trăit degeaba. N-au lăsat în urma lor nici măcar o coadă de mătură strâcată. Io am făcut biserica aici pentru că doream ca din mâna mea să iasă mai mult decât cruci şi troiţe. Apoi, numa' bine că am biserica lângă casă. Nu mai tră să merg până la biserica de jos, din sat, ca să mă rog. Doar duminica mai cobor la slujba de la biserica mare. În rest, când vreau să mă reculeg, mă aşez pe bancă în bisericuţa mea şi, după o jumătate de ceas, sunt alt om”.
După ce a terminat lucrările la biserică, bătrânul, la 80 de ani, s-a apucat să construiască un chioşc de vară în care mai stătea la un pahar, cu musafirii săi. Doi ani mai târziu, s-a gândit că nepoţii săi ar avea nevoie de o mică piscină şi s-a apucat deîndată să sape. A reuşit să facă una, lungă de patru metri, lată de mai bine de un metru şi adâncă tot de un metru. „Dacă nepoţii mei n-au de gând să se scalde aici, poate-mi fac o mică pescărie. Mai văd eu ce-oi face cu ea”, ne mărturisea bătrânul meşter din Costeşti, când am vizitat şi noi, pentru prima dată, mini-biserica lui de lemn, devenită după aceea adevărat obiectiv turistic local. N-a apucat să se bucure prea mult de privilegiul de a avea acasă o biserică în care să se simtă mai aproape de Dumnezeu. Samoilă Zgăvârdean a decedat la un an după ce a pictat şi ultima icoană pe care o mai avea de pictat pentru bisericuţa lui.

Adevărata moştenire a familiei

În 2015, biserica încă se ţine bine, dar nu mai arată chiar aşa de bine ca-n urmă cu 10 – 11 ani. „Noi, ăştia mai tineri, nu mai avem timp şi tragere de inimă să ne ocupăm de ea cum se ocupa tata. De fapt, tot ce vedeţi aici, o făcut tata, sângur. N-o lăsat pă absolut nimeni să-l ajute. Aşe o vrut el. Să facă tăt sângur, de la primu' la ultimu' lucru”, spune Răduţ Zgăvârdean (foto), fiul meşterului. La cei 68 de ani ai săi, cu toate că are doi copii, oameni în toată firea, şi două nepoate, lui nea' Răduţ încă-i mai este dor de tatăl lui. Iar când deschide uşa bisericuţei ridicată de Samoilă Zgăvârdean, îl podidesc lacrimile: „Uitaţi – zice indicând spre peretele din dreapta al pronaosulul miniatural – aici îi tabelul cu tăte mănăstirile la care o fost tata (şi sunt vreo 20). O mai lăsat locuri libere pă tabel, c-o mai vrut să mai vadă şi altele. Da' n-o mai apucat săracu' ”.
Răduţ Zgăvârdean spune că nu o dată i s-a sugerat să doneze bisericuţa vreunui muzeu din ţară, mai ales că el, mama şi soţia lui au rămas singurii locuitori permanenţi ai gospodăriei şi abia mai au timp şi putere pentru treburile zilnice, decum să mai îngrijească şi biserica. „În fiecare dimineaţă, tata mergea întâi la bisericuţă. Zicea o rugăciune şi dup-aia să mai uita ce trebe făcut la ea. Abia dup-aia începea lucrul în casă, ori pleca la câmp. Duminica, sau la sărbători, mai veneau şi vecini de se rugau aici. Încă mai vin, da' parcă mai rar. Câteodată mai intrăm şi noi în ea să zicem o rugăciune", spune fiul lui Samoilă.
Familia nu se poate plânge că e una săracă, aşa că orice ofertă ar fi primit şi ar primi pentru bisericuţa lui Samoilă, ar fi refuzată: „Eu am ce-mi trăbă. Fratele meu e şi el foarte bine aranjat, tăt aici, în sat. Copiii noştri au ce le trăbă. Fiecare are câte o casă şi ar mai fi şi pentru nepoţi câte un pic de avere. Aşa că de ce să o dăm cuiva? Mai grijim noi cum putem de ea, dar beserica lu tata nu pleacă de aici. Aici o făcut-o, aici rămâne!”, spune hotărât Răduţ Zgăvârdean.