Tinerețea secolului XX. Povești de viață din 100 de ani ai României, culese de elevii Colegiului „Dragomir Hurmuzescu”

Elevii și cadrele didactice de la Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu” din Deva desfășoară proiectul educațional „O sută de povești din o sută de ani ai României”. Una dintre cele mai importante activități derulate în cadrul proiectului este intitulată „Povești de viață”, aceasta constând într-o culegere de date și informații despre eroii neștiuți de cărțile de istorie, despre cei care fac parte din familiile personale ale copiilor sau cunoscuților. Cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, vă prezentăm câteva povești de viață culese de elevii colegiului devean. „Cea mare mulțumire s-a concretizat în faptul că elevii noștri au conștientizat că înaintașii lor, bunici, străbunici sau unchi, au stropit cu sângele propriu glia patriei, astfel ei devenind urmași de eroi adevărați”, menționează coordonatorul de proiect, prof. Petronela Luncan.

„Mâinile obosite ale bunicii lasă pentru o clipă andrelele ca să-și șteargă în grabă lacrima ivită în colțul ochilor. O zărisem deseori lăcrimând, atunci când credea că nimeni nu o vede, sau ascunzându-și în colțul broboadei năluci ale trecutului, cu roua lor cu tot. E bătrână și ninsă de timp, tăcută și tristă de când o știu. Are 98 de ani, aproape a prins Marea Unire. Uneori, în seri ca aceasta, la gura sobei, își deapănă amintirile. Frânturi de viață, o viață de om din timpuri vechi, prind contur. Rostește apăsat fiecare cuvânt, vorbe grele, ca povara destinului ei:

–Era jale mare, maică, rău a fost! Timpuri grele, nu ca acum!
–Abia ne duceam zilele. Pământul era al boierilor, iar poporul trăia greu, mâncând mămăligă doar în zilele cele bune. Pâine, cu ajutorul Domnului, numai de sărbători. Era vremea foametei și a suferinței. Cel mai greu a fost în Moldova. Oamenii erau deportați în Siberia. Rămâneau case pustii, copii orfani și femei văduve. Sărăcia, nevoile și foametea i-au dus pe moldoveni în întreaga țară. Autoritățile de atunci le-au pus tren la dispoziție, să plece. Cine vrea să plece: <Trenu’ foamei – transport fără bilet!>”, poveste culeasă de Daniela Sîrb, elevă în clasa a IX-a A, prof. Claudia Bota. (foto 1)

„Mai spune-mi, mamă, o poveste pe care o știi de la bunica ta! Cum era ea la vârsta mea?
–Când bunica avea nouă ani, era război. Tatăl ei, Iosif Petrescu – moșu’ Iosu , cum îl știm noi – era pe front, ca toți ceilalți bărbați din sat. Acasă rămăsese bunica, fratele ei mai mic și mama lor. Sufereau de foame, de frig și de dorul tatălui, pe care nu știau dacă îl vor mai revedea. Cu puținii bani pe care îi mai aveau, în primăvară au cumpărat o polobică de cartofi. I-au curățat adânc, copiii au mâncat miezul, iar cojile au fost plantate în grădină. Din ele au încolțit cartofi noi. Apoi a venit tatăl lor acasă. Era rănit. Fusese împușcat. Doctorii i-au extras un glonț, dar al doilea era prea aproape de șira spinării. Au ales să-i oblojească rana, nu l-au operat, de teamă că ar putea rămâne paralizat. Rana s-a vindecat cu glonțul înăuntru. Era amintirea palpabilă a durerii provocate de război. A mai trăit treizeci și cinci de ani, a ridicat o casă, a cultivat pământul, și-a crescut copiii. A murit când eu aveam doi ani.
– Eu l-am cunoscut?
– Nu l-ai cunoscut. Sunt povești de demult. Tu nu erai pe atunci.
– Păcat! Mi-ar fi plăcut să cunosc un erou. Eroul nostru”, povestește Mihai Alexandru Danc, clasa a III-a B, prof. Mariana Borzei.

O altă istorisire culeasă de Brighitte Binder (elevă în clasa a X-a B, prof. Anca Muntean) de la bunicul său:

„–Și mie îmi place să ascult amintirile bunicului meu. Povestea care m-a impresionat cel mai mult a fost cea despre al Doilea Război Mondial, la care a participat și tatăl lui. În anul 1941, străbunicul meu a fost înrolat pe front și trimis în Rusia, la Odesa. Acolo a stat aproximativ un an unde a luptat în condiții foarte grele, fără echipamente de protecție și fără să le fie asigurată hrana. În timp ce luptau în tranșee, străbunicului meu i-a explodat un obuz în față, rănindu-l foarte grav. Atunci și-a pierdut un ochi. A fost dus la corturile de asistență medicală, unde a fost pansat. Apoi a fost luat prizonier împreună cu mulți alți români. În ziua în care au fost transferați în lagărul de concentrare de la Stalingrad, începuse o ninsoare și un viscol puternic. Coloana de soldați români luați prizonieri se întindea pe sute de metri și era străjuită de soldați ruși, călare pe cai și dotați cu arme automate. Au mărșăluit toată ziua. Seara au fost opriți lângă o șură de paie unde au înnoptat. Și-au făcut culcuș în paiele găsite, dar gerul era năprasnic. Dimineața au fost treziți de cizmele soldaților, ce-i loveau cu putere. Din cauza zăpezii și a viscolului, unii nu s-au mai trezit. Au murit înghețați. Următoarea noapte au petrecut-o într-o magazie goală, probabil de cereale. Pe jos rămăsese o pătură subțire de mei, pe care l-au mâncat până la ultimul bob din cauza foamei. Erau epuizați și abia se mai țineau pe picioare, dar cu toate acestea continuau să meargă, deoarece soldații ruși îi împușcau pe toți cei care nu puteau ține ritmul. Nimeni nu rămânea viu în spatele convoiului. Dac-ai fi căzut răpus de foame și oboseală, renunțai la viață.
Supraviețuitorii ajunși în lagăr au găsit condiții inumane. Se murea pe capete. După o lungă perioadă de timp, străbunicul meu a dezertat, dar nu a scăpat de chin. S-a ascuns într-o cocină de porci, însă a fost prins și dus înapoi în lagăr. A fost persecutat mult mai dur. În luna octombrie 1943 a fost constituită divizia Tudor Vladimirescu cu care a reușit să părăsească Uniunea Sovietică și a participat la luptele din Transilvania, ajungând până în munții Tatra. Și aici a avut de îndurat multe. A stat îngropat în zăpadă timp de 4 zile, fără mâncare și fără apă. În anul 1945, după terminarea războiului a ajuns acasă. După toate cele întâmplate a mai trăit 55 de ani, petrecându-și ultimii ani din viață orb. S-a stins din viață la 81 de ani”.

„– Uncheșule, spune-ne și dumneata o poveste!
–V-oi spune, copii! Pe când venea geru’, m-așezam lângă sobă și-mi plăcea a asculta poveștile celor care m-au crescut de când eram o mână de om… Când mama mea a plecat către cele sfinte, eu aveam trei anișori. A fost greu, foarte greu… Țin minte cum ne așezam sara, după ce terminam cu lucrurile gospodărești, și ascultam cum o fost înainte de vreme, în timp de război. Rușii făceau numa’ stricăciuni și batjocură. Nenoroceau tot ce le ieșea în cale… De fiecare dată când relua povestea, cu lacrimi în ochii lui blajini, amintea de urma lăsată de război pe corpul lui, o gaură în genunchiul drept. Își vedea prietenii dragi murind și nu putea face nimic altceva decât să accepte și să lupte până la capăt. Alături de bunicul Ion Roșu, în vârstă de 80 de ani, e soția lui, Maria, care intră și ea în vorbă. Ne arată o poză din tinerețe, să vedem cât de frumoasă era.
–Veneau soldații ruși prin casele oamenilor și distrugeau tot, batjocoreau femei, fete, luau vieți nevinovate, beau vin pe săturate și răsturnau restul prin ogradă, tăiau viței, porci, păsări după bunul plac, de parcă totul li se cuvenea. Ca să nu le batjocorească soldații, pe fetele frumoase le ascundeau între glujdeiele de porumb și sub cerdacul casei sperând că or scăpa de necaz”, Adela Bou-Sader, clasa a XI-a B, prof. Corina Albu.

„–Străbunicul meu s-a născut în 1901 și a murit în 2002, la vârsta de 101 ani. În Primul Război Mondial avea 17 ani și era călăuză pentru soldații români, pe care îi ducea în punctele strategice din Transilvania. În al Doilea Război Mondial s-a înrolat ca soldat și a luptat pe frontul din Moldova, împotriva Rusiei. A căzut prizonier și a efectuat 8 luni de lagăr la Odesa, în Ucraina de astăzi. A fost eliberat și înrolat în trupele de voluntari români ce au luptat pentru eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei. A făcut parte din ultimele regimente din Munți Tatra. A fost lăsat la vatră în anul 1947. Toți voluntarii au primit pământ și au fost decorați pentru vitejia lor”, Luciana Tudose, clasa a XI-a A, prof. Ramona Motroc. (foto 2)

„–Și eu am o poveste despre un străbunic, Bărăștean Gheorghe, ce s-a înrolat în armata română în anul 1941, fiind repartizat în Regimentul 82 Infanterie. A luptat pe Frontul de Est până în vara anului 1942, când a fost luat prizonier de trupele sovietice. Traseul a fost Crimeea, Sevastopol, Cecenia, urmând să ajungă în Stalingrad. Luptele pentru cucerirea Stalingradului au durat cinci luni, timp în care au trăit momente de groază, purtând mereu cu ei spaima că vor fi împușcați. În vara anului 1942, a fost luat prizonier. Din spusele lui, în ciuda încheierii armistițiului, rușii au continuat să ia prizonieri până la sfârșitul anului. Au mărșăluit sute de kilometri spre Caucaz, iar din cei 4000 de prizonieri, 300 au pierit pe drum. Amintirile sunt zguduitoare: foamea și setea îi îndemnau la gesturi extreme. În căutare de hrană, mergeau pe câmpul de luptă, găseau cai morți și tăiau hălci de carne din cadavrele animalelor, le coceau în jar și le mâncau. În perioada de prizonierat a lucrat într-o fabrică de zahăr. Ca să poată scoate câteva grame de zahăr, a scobit o adâncitură în coada lopeții, asigurându-și astfel supraviețuirea. În 1945, al Doilea Război Mondial s-a încheiat, dar străbunicul meu s-a întors acasă, la Brad, abia în primăvara anului următor, după un lung drum cu trenul. Din Arad a venit pe jos, calea până acasă părându-i-se scurtă, după cei cinci ani de chin. În anul 1989, i s-a decernat medalia „Veteran de război”, ceea ce însemna recunoașterea sacrificiilor făcute ca luptător pe Frontul de Est”, Anamaria Podaru, clasa a III-a A, prof. Petronela Luncan.

Acestea sunt câteva dintre istorisirile unor supraviețuitori culese de elevii colegiului devean de la bunicii lor, povești autentice de viață, susținute cu fotografii de familie. Elevii care fac parte din proiect și au contribuit la redactarea acestor povești sunt: Daniela Sîrb (clasa a IX-a A), Mihai Alexandru Danc (clasa a III-a B), Brighitte Binder (clasa a X-a B), Adela Bou – Sander (clasa a XI-a B), Luciana Tudose (clasa a XI-a A), Anamaria Podaru (clasa a III-a A), Alexandra Floare (clasa a XI-a B), Beatrice Gyorfi (clasa a XI-a A) și Ștefania Anton (clasa a XI-a A). Profesori coordonatori: Laura Danc (secțiunea literară) și Camelia Berceanu (secțiunea fotografii și tehnoredactare).