glasul-hd.ro Web analytics

Reportaj

Veteran ajuns la 100 de ani, recompensat simbolic de Consiliul Judeţean. Hunedoreanul care a păcălit moartea de 100 de ori

Consiliul Judeţean îşi continuă demersul de a celebra veteranii de război, mai ales pe cei pe care, pentru chinurile prin care au trecut, Dumnezeu îi răsplăteşte cu viaţă lungă şi-i aduce la incredibila vârstă de 100 de ani. Este şi cazul lui Petre Nistorescu, hunedorean din Ludeştii de Jos, comuna Orăştioara de Sus.

Petre Nistorescu – tânăr soldat, fotografie făcută pe vremea în care nimeni nu putea să-şi închipuie grozăviile ce vor urma
Petre Nistorescu – tânăr soldat, fotografie făcută pe vremea în care nimeni nu putea să-şi închipuie grozăviile ce vor urma

Petre Nistorescu a împlinit 100 de ani pe data de 9 februarie. La finele săptămânii trecute Consiliul Judeţean a decis să-i acorde „Diploma de excelenţă”. Povestea lui pare acum una spectaculoasă. Dar nu, nu e doar un scenariu de film cu acţiune şi suspans. E mult mai mult de-atât.

Repetiţie pentru chin prelungit

La 17 ani a fost chemat la „premilitărie”. A fost încorporat în toamna lui 1939. A ajuns pe front ca transmisionist, cu Regimentul 92 Infanterie din Orăştie, la câteva săptămâni după ce Armata Română a ocupat Odessa. A ajuns apoi la Sevastopol. „După ce-o căzut Sevastopolul, unitatea noastră o ocupat Bastionul 1 şi Bastionul 2. Când să intrăm în oraş, nu ne-or lăsat. Ne-am întors în Bahcisarai. Aici am mai stat două săptămâni, timp în care tăt aduceau la prizonieri. Era cald rău. Îi ţineau în soare până-i repartizau să-i trimită în lagăre. Plângeau de sete săracii. Noi am fi vrut să le dăm apă, dar nu puteam, că erau păziţi de nemţi”. Apoi Petre Nistorescu şi camarazii săi de arme ajung la Simferopol, unde se numără printre ostaşii decoraţi de Regele Mihai, personal. „Ne-or decorat şi duşi or fost. Noi am fost iară încolonaţi să mergem pe jos spre Kerci, să-i scoatem pe ruşi din catacombele de-acolo. N-am reuşit să-i scoatem pe toţi. Aici o apărut şi Divizia 24 Vânători de Munte. O trebuit să le asigurăm trecerea spre Caucaz. Am făcut-o şi p-asta, după care ne-or pus pe tren şi ne-or dus la Rostov. La Rostov primim ordin să mergem şi noi în Caucaz, la Krasnodar. Primul detaşament plecase deja. Eu eram în al doilea, nu ştiu de ce am rămas aşa. Când să plecăm şi noi, nemţii cer ajutor pentru asediul de la Stalingrad. Ajungem la Şiutov 1, aşa-i zicea la oraş. Aici, nimeni să ne-ajute să descărcăm căruţele”.

Primul carnagiu din retragere

Compania lui Petre Nistorescu primeşte ordin să se instaleze într-un sat, pe care bătrânul îl ţine minte sub denumirea de Acsai, şi să aştepte venirea restului trupelor din regiment. „Am stat o săptămână şi nu mai venea nimeni. Habar n-aveam ce se întâmplă. Nu mai aveam ce mânca. Eu şi cu un coleg mergem la o moară în centru, luăm nişte făină, apoi mergem la o familie de localnici şi le cerem să ne facă nişte pâine. Una dintre fetele familiei n-o vrut nicicum să ne-asculte. I-am arătat şi puşca, da’ nimic. Cred că ştia că urmează să vină ruşii”, spune veteranul. Nici n-au apucat să-şi ia cele 14 „pituţe calde” făcute în cuptor, că, odată ieşiţi în uliţă se trezesc sub tirul artileriei ruseşti. „Am împărţit pituţele ş-am fugit care-ncotro. Nici azi nu mai ştiu de zilele colegului nimic. Văd pă drum pă unu de la noi din sat care fugea cu un căruţ. Avea şi nişte căciuli în el. I-am dat nişte pită şi mi-o dat şi mie una. Am fugit cu el până în Şiutov 1. Acolo nu mai ştiam ce să facem. Artileria noastră mergea înapoi. Ruşii băteau cu tunurile peste noi. De la mine din companie numai eu şi încă doi de la radio cred că am scăpat. Îl întrebăm pe un maior de-al nostru ce să facem. «Băieţi, mergeţi unde sfinţeşte soarele» zice. Am tăt fugit dup-aia, pe jos, 120 de kilometri. Într-un sat întâlnim şi trenul nostru regimental. Era deja groaznic de frig. Venise iarna. Era acolo o biserică de lemn. Ai noştri or spart-o cu tancu’, ş-or făcut focuri cu ea, să ne mai încălzim. Primim ordin să rezistăm, să formăm o linie de front şi să dăm un contra-atac. Ostaşii nu mai voiau să atace. Or venit dup-aia nişte tancuri nemţeşti. Ce-o fost acolooo, viaţa meeaaa…. morţi… răniţi… cea mai mare nenorocire de pe lumea asta. După o vreme noi ne-am retras. Or rămas doar nemţii”.

Gonind spre Apus, printre Katiuşe

După groaznica încleştare de lângă sătucul uitat şi rămas fără biserica de lemn, puţinii ostaşi români rămaşi valizi sunt reorganizaţi de maiorul Boca şi trimişi din nou să lupte la Cotul Donului. „Eu eram la centrală. În noaptea de Crăciun, 1942, sună telefonul. Era un general care-i spune comandantului nostru: «Dragă Boca. Ruşii au rupt frontul şi încearcă să ne încercuiască. Dă ordin de retragere ordonată pe grupe». Când or auzit ai noştri, numa’ retragere ordonată n-o mai fost aia. Ăia care erau dincolo de Don or sărit pă gheaţă. Cu mulţi s-o rupt gheaţa ş-or murit îngheţaţi. Eu am luat centrala-n spate ş-am rupt-o la fugă. Trece un camion plin de soldaţi pe lângă mine, apuc să le dau centrala, din mersul maşinii, aşa, dar când să mă urc şi eu, or smucit maşina ş-or plecat. Am fugit iară până la Rostov, dup-aia către casă. De la Crăciun, până-n martie tăt am venit către România. Nu-ţi avea nimeni grija: unde mergi, ce mănânci, dacă mai poţi… Păduchii nu mai aveau loc pe sub cămaşă, mergeau peste ea”, îşi aminteşte bătrânul.

Petre Nistorescu ajunge la Melitopol. Într-un sfârşit, primeşte o permisie de 10 zile. Ajunge acasă, la Ludeştii de Jos, dar din cauza dificultăţii cu care circulau trenurile depăşeşte cu câteva zile data la care trebuia să se prezinte din nou la unitate: „Ajung la Tighina, nu-i armă, nu-i nimic. Credeam că mă paşte Curtea Marţială, că m-o pârât unu’ c-am întârziat. Noroc că aveam un căpitan neamţ. Mă trimite-ntr-un avanpost. Io aşteptam să vină jandarmii să mă ia, să mă ducă la judecată. Până la urmă or venit Katiuşele. Or bătut Katiuşele între noi şi nemţi. Am văzut cu ochii mei cum or intrat ruşii ş-or rupt frontul. Numai noaptea veneau cu tancurile şi cu infanteria. Ziua veneau cu aviaţia şi trăgeau în tot ce mişca. De-aia şi noi ne retrăgeam doar noaptea. A doua noapte de la primul atac, stăm în gropi individuale. Nici n-apucăm să mâncăm o zamă, că iară vin ruşii peste noi. Comandanţii noştri or fost primii care or fugit. Am ieşit din groapă şi trebuia să urcăm o colină. Pe lângă mine gloanţele ciuruiau pământu’ şi-n stânga, şi-n dreapta. Am prins dup-aia un cal, fără şauă fără nimica. M-am urcat pe el şi aşa am scăpat. Ne regrupăm într-un sat. Nu mai era chip nici să rezistăm cumva, nici să ne retragem pe jos. Punem caii care-i mai aveam la căruţe şi o luăm iară la drum. Iară vin ruşii, iară trag în noi. Eu sar din căruţă, mă bag pe sub ea şi scap. De restu’ nu ştiu nici în zi de azi dac-or scăpat sau nu. Dăm iară de comandantul nostru, la o regrupare, se tot judecă ofiţerii ce să facem până când s-aude comandantul grupului de cavalerie (fiecare unitate avea un grup de-ăsta pentru cercetare) cum strigă: «Ai mei, după mine» şi duşi or fost”. Iar ne trezim cu ruşii după noi. Calul de la căruţa noastră nu mai putea. Eu sar într-o căruţă-arsenal cu trei cai şi doi oameni. Aruncăm lăzile de muniţie din căruţă şi ne punem pe burtă. Soldatul care mâna caii ia puşca de ţeavă şi-ncepe să dea în cai cu patul armei. Săracii cai, erau în galop, dar nouă ni se părea că stăm pe loc. Am avut noroc cu ăştia trei cai că ne-or scos mai în faţă ş-am scăpat de încercuirea ruşilor. Unu dintre cai o şi căzut la pământ de epuizare”.

Orice, doar să scape

La Nipru, Petru Nistorescu ajunge, din nou, din urmă trenul regimental. Un ofiţer român încearcă să le dea ceva de mâncare, dar chiar în acel moment un gradat neamţ strigă: „Nu mai trec pe pod decât caii şi trupele. Căruţele rămân aici, se stropesc cu benzină şi li se dau foc”. Peste 10 minute acelaşi neamţ strigă din nou: „Rămân şi caii aici. Nu mai trece decât trupa”. După ce mănâncă ceva pentru prima dată în câteva zile bune, Petre Nistorescu reuşeşte să treacă şi el Niprul, apoi să ajungă la Kherson. „Ajungem să trecem Bugul la Mykolaiv. Eram eu şi cu un sanitar. Nu mai ştiu acuma cum îl cheamă. Ne urcăm într-un camion şi ne băgăm într-un dulap. Nu trece mult şi ne găsesc jandarmii. Ne-or dat jos şi ne-or grupat iară. Eram mulţi. Vine un general şi-ncepe să ne facă morală, să ne spună să luptăm «ca Peneş Curcanul», dar noi, niciunul, nimic. Se enervează generalul şi-i zice la maior: «Faci cu ei instrucţie până mâine dimineaţă. Iar mâine vă bag eu pe front de nu mai vedeţi voi niciodată casa». Maiorul nostru se urcă pe cal, ne încolonează, ne duce până la capătul satului, ne-ntoarce şi ne lasă-n pace. A doua zi apare un ordin: cine are 24 de luni pe front pleacă acasă. Ne-or luat hainele groase, ne-or trecut pe jos până-n Transnistria, dar aici ce să ne mai lase acasă! Instrucţie 15 zile. Până la urmă ne-or pus pe-un tren şi ne-or vărsat la Botoşani”, mai povesteşte veteranul ajuns la 100 de ani.

Loading...