glasul-hd.ro Web analytics

Reportaj

SULIGHETE sau când încerci să judeci oamenii după cum te salută

Există drumuri pe lângă care treci de atât de multe ori încât ţi se pare că le ştii. La un moment dat descoperi însă că de fapt doar ai luat cunoştinţă despre existenţa lor, dar te-ai ppornit să le cercetezi, la pas sau – în cazul meu, mai fericit – la pedală. Ei, un asemenea drum este cel care urcă din şoseaua Deva – Brad spre satul Sulighete şi mai departe spre Târnăviţa. Azi vin dintr-o tură în care am vizitat Bradul, am urcat la sanatoriul de acolo (de neratat drumul acela, oferă o perspectivă neaşteptată asupra oraşului) şi acum, la întoarcerea spre casă am timp suficient să… explorez. Îngusta bandă de asfalt se pierde direct sub un deal, aşadar urcă. Suficient pentru mine, nu?

Tot ce ştiu despre Sulighete este că atunci când eram copii şi mergeam cu maşina la Crişcior, la bunici, eu şi sora mea îl întrebam de fiecare dată pe tata unde duce drumul acela spre stânga. Ştiam, el ştia că noi ştim, dar tot de fiecare dată ne făcea plăcerea şi ne spunea: la Sulighete. Şi noi ne prăpădeam de râs… No offence, dragi locuitori, dar sună cel puţin simpatic. Intru pe vale, după o uşoară coborâre din DN şi, contrar aşteptărilor, continui să rulez lejer aproape 2,5 km, pe un plat unde doar Garminul meu sesizează un 1% înclinare. Am timp, opresc să iau o gustărică dulce şi să ascult puţin liniştea care e nefirească deja. Aici nu mai vâjâie nici un automobil pe lângă mine. Încalec şi la prima curbă largă la stânga mi-e cam lene să opresc din nou la o poză, deşi ar merita. Am în faţă un fel de construcţie care a rezistat celor aproape 30 de ani de nouă orânduire şi încă declamă cu litere mari şi roşii “Trăiască România Liberă!”. Nu ştiu ce să cred, dar pare că are dreptate, măcar acum. Şi măcar din acest punct de vedere.

Mai sus, când prima pantă mai serioasă îmi reîncălzeşte gambele obosite şi înţepenite, pe lângă drum coboară doi prichindei, un băieţel şi o fetiţă, încercând să scape de cheful de joacă al unui căţel. Se uită la mine cu ochi mari şi îmi aruncă un “sărumâna” ca la şcoală, înainte de prima oră. Pe vremuri, când urcam Dealu Mare, tot spre Brad, un puştiulică de la o poartă îmi spunea, şi mai hazliu “Sărumâna, biciclist!”. Se pare că la noi educaţia este cea care s-a născut la sat, împreună cu veşnicia şi amândouă au rămas doar acolo.

Urcând, mă întreb cât mai am noroc de asfalt, pentru că Toni a mea, cu roţile ei delicate, nu prea suportă altceva. Mi-a spus mie odată, la ureche, că mă roagă să n-o mai chinui pe alte suprafeţe. I-am răspuns că a avut ghinionul să fie vândută de Cube în România şi acum, asta e… Aşa că trec în viteză peste cei 30-40 de metri de macadam care sunt chiar în faţa birtului din sat şi le umplu halbele de praf câtorva localnici care n-au observat că a venit primăvara şi restul oamenilor sunt pe câmp.

No, începe bine! Mă caţăr greu pe câteva sute de metri de pantă cu 12-13% şi acesta e momentul în care hotărăsc că satul merită un articol în seria plimbărilor mele hunedorene. Am în faţă o intersecţie în “Y” şi – ca de obicei când nu ştiu unde merg – aleg dreapta. Acum am un motiv în plus, pe acolo e mai uşor. Mă strecor pe lângă nişte case şi după încă o repriză, mai scurtă acum, de transpiraţie, ies la o lărgime, că fiind în sat n-am cum să îi spun poiană, deşi cam asta este. Gospodăriile nu duc aici lipsă de spaţiu. Nu stau prea mult la admirat pentru că drumul mă cheamă spre noi trepte. Aş spune de succes dar la cât am umblat azi nu ştiu zău cum trec peste ele, sunt abrupte şi par că nu se mai termină. Fac eu cumva, bineînţeles, în situaţii din astea totul este cum te setezi şi ajung undeva sus, lângă ultima casă din sat, unde asfaltul se termină. O fetiţă fuge repede în tindă, speriată parcă de apariţia mea cel puţin ciudată. Eu intru în vorbă cu tatăl, care fumează gânditor şi de la care aflu că tot drumul s-a asfaltat la ultimele alegeri şi – dacă vreau să merg cu cursiera mai departe – n-am decât să revin după cele viitoare. Cel puţin aşa se vorbeşte prin sat.

Când cobor am ocazia să privesc valea din alt unghi, aşa că stau minute bune pe colţul unui mic mormânt de la marginea drumului. Are flori proaspete şi dimensiunile lui mă pun pe gânduri. Negre. Trebuie să plec rapid de acolo, chiar dacă ogorul proaspăt arat… arată şi miroase de parcă aş fi la ţară. Şi când colo, chiar aşa… La o mică intersecţie pe care la urcare n-am sesizat-o, aleg stânga şi Toni curge lin sub mine, într-o vale din care, sincer, nu prea ştiu cum o să mai ies. Rătăcesc printre casele altui “cartier”. Într-o curte, trei bărbaţi stau pe trepte şi fumează. Salut, cum fac întotdeauna, dar sunt tratat cu “ignore”. Parcă aş fi în Corsica, deşi acolo e mai explicabil, ăia sunt urmaşi de piraţi. Mi-e ciudă să constat din nou că oamenii satului românesc… dar nu mai insist. Încerc să rămân cu vorbele copiilor de mai deunăzi. În curtea următoare, nevestele (?) stau pe scăunele în jurul unui vailing şi ciupelesc găini. Ăştia totuşi nu pot fi oameni răi, că mâncă zamă cu laşcă, îmi zic.

Mai merg numai până dau de curtea bisericii. Ce frumoasă e aleea cu păpădii pe mijloc! Dau să întorc şi la prima răspântie mi se pare că m-am cam… rătăcit. Caut acum urcarea de care mi-era teamă şi când o găsesc sunt atât de bucuros încât nu mai simt panta. Decid că voi merge şi pe varianta ocolită la început, cea grea. Dacă tot am luat la picior (mă rog, roată) tot satul, măcar să fac lucrurile cum trebuie, până la capăt.

E dificil să cobori şi apoi să trebuiască să coteşti brusc şi imediat să urci. Fac eu cumva o şmecherie pe la schimbătoare şi reuşesc să abordez noua rută fără să cad de pe bicicletă. Un câine mare şi roşcat stă tolănit la o poartă, mă priveşte şi mă încadrează imediat în categoria de pericol la care trebuie doar să mârâie. O face pe un ton de bas care mă determină să apăs pedala mai cu pasiune, mai ales că îmi arată şi o pereche de canini, că nu degeaba se numesc ei aşa.

Sulighete pare a fi un sat mereu surprinzător, la fel ca ţara din care face parte. Nu termin bine acel 14%, urcat cu îndemn animal şi dau peste un teren de fotbal cu nocturnă! Gazonul e vârstat de păpădii, ce-i drept, dar ţin minte că în anii ‘90 vedeam aşa ceva doar prin Italia, sate în care se juca fotbal seara târziu. Aici stâlpii au nişte reflectoare care – sper eu – şi funcţionează. Îl voi fotografia la întoarcere. Acum urc până mi se termină aerul şi până pe o coamă lungă de deal, de unde pot să admir toată valea ce duce spre Brad şi atunci chiar asta şi fac: opresc să admir. Este fix momentul în care clopotarul decide că mi-am atins obiectivul sau, mă rog, vârful şi mă sărbătoreşte cu sunet profund de clopote. Ei, uite, aici de ce nu mă deranjează genul ăsta de zgomot, ca acasă? Probabil pentru că la sat mi se pare că e la locul lui, iar la oraş nu… Un punct de vedere prea ateist, probabil, dar vă spun sincer că stau acum şi îl ascult ca pe un concert al Filarmonicii din Viena. O fi şi de la oboseală, sentimentalismul ăsta…

Drumul mai coboară şi sunt decis să merg peste tot, indiferent de dificultăţi. Pe dealul alăturat, unde ajung dintr-o suflare, ultima, mă sfătuiesc cu un nene cu privire la continuarea excursiei mele. Îmi spune că dacă reuşesc să trec de cei 7-800 de metri de macadam, pot ieşi, pe asfalt, la Bejan. Obişnuita “sincopă” a drumarilor hunedoreni. Încerc, merg până unde începe acea porţiune dar sunt prea multe pietre şi chiar n-am chef acum de pene. Când revin, trec prin faţa casei celui cu care tocmai am vorbit şi din curte iese un dulău mare care, pe tăcute, trece rapid în dreapta mea şi se repede direct la picior. M-a prins în pauză de pedalat, drumul e uşor la vale, piciorul meu – ţintă fixă  şi exact în clipa în care colţii stau să se înfigă, stăpânul strigă la el şi scap. Simt totuşi ceva umed pe gambă, pun mâna şi – uhhh – e salivă. Am fost, efectiv, la un milimetru, deja pusese gura…

Cobor cu regret spre drumul principal… Azi am ajuns, după vreo 40 de ani de când i-am aflat simpaticul nume, în Sulighete şi mi-a plăcut. Drumuri ofertante din punct de vedere ciclistic, privelişti neaşteptate. Încerc să uit păţaniile neplăcute sau bărbaţii încrâncenaţi care nu ştiu să salute şi rămân cu nănuţele şi laşca lor, cu un “sărumâna” care mi-a făcut pielea de găină şi cu acuarela primăverii de prin pomii înfloriţi, împrăştiaţi generos pe toate dealurile. A, şi cu un liliac imens care deschide cu adevărat primăvara asta parfumată de care nu mă mai satur!

Profit de o bucăţică din pagina „Cu bicicleta prin Hunedoara” ca să rog administratorii drumurilor din judeţul nostru să mai trimită pe teren, din când în când, maşina aia deşteaptă care ştie curăţa cu o perie marginile şoselei. Nu de alta, dar e aşa de multă mizerie acolo (nisip, pietre, bucăţele de sticlă) încât noi, cei care mergem cu bicicleta, suntem nevoiţi să rulăm la peste un metru de la marginea drumului, ceea ce nu e normal. N-aş vrea ca din cauza asta, la un moment dat, să tipărim şi pagina asta în alb/negru. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Mulţumesc!

Loading...