Ruşinea la copii. Cum apare starea de jenă sau penibil şi ce putem face pentru copii

Ruşinea este o emoţie specială, la graniţa dintre trăire şi raţiune, o emoţie negativă cultivată social şi amplificată în anumite condiţii. De multe ori copiii umiliţi care resimt acut jena şi penibilul legate de propria fiinţă devin nişte copii „răi”, agresori, pentru că este mult mai uşor de suportat eticheta de rău decât eticheta de ruşine.
Ruşinea este explicată ca un sentiment penibil de sfială sau de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Este o emoţie specific umană, fără însă a avea vreun folos anume. Multe emoţii pot fi regăsite şi la animale, având un sens specific pe scara evoluţiei. De exemplu, frica ne ajută să ne ferim de pericole, furia este o reacţie faţă de un mediu ostil, bucuria este o reacţie de surpriză plăcută şi aşa mai departe. Emoţiile au rolul lor pe scara evoluţiei şi în dezvoltarea oamenilor şi le putem recunoaşte uşor şi la animale.

Ruşinea este însă o emoţie specială, la graniţa dintre trăire şi raţiune, o emoţie negativă cultivată social şi amplificată în anumite condiţii.

Copilul greşeşte de multe ori, de cele mai multe ori pentru că nu ştie încă cum să facă un lucru bine şi nu ştie ce înseamnă acest „făcut bine”. Copilul este în evoluţie şi uneori greşeşte pentru ca să înţeleagă. Este ca şi cum învăţăm cum funcţionează un obiect, îl întoarcem pe toate părţile, probăm butoanele, uneori greşind din neştiinţă, alteori greşind voluntar pentru ca să aflăm „ce se întâmplă dacă”. Pentru copil viaţa este o uriasă jucărie despre care învaţă pas cu pas cum funcţionează. În plus, copilul este înconjurat de zeci de obiecte însufleţite sau nu, despre care trebuie să înveţe. Este uşor de înţeles în condiţiile acestea de câte ori şi în câte feluri poate greşi un copil.

Părintele se va poziţiona faţă de greşeala copilului în multe feluri. De multe ori, îşi va aminti conştient sau inconştient de propriile eşecuri şi va reacţiona cu starea de jenă, de penibil şi de retragere pe care a simţit-o mereu. Alt părinte va avea o reacţie de furie în faţa greşelilor copilului şi va încerca să imprime acestuia o forţă care să îl oprească din a mai greşi. Această forţă este reprezentată de sentimentul de ruşine, de jenă, de penibil, care odată plasat în copil, ar avea drept scop oprirea acestuia de la greşeli viitoare. Cu cât greşeala este mai plăcută cu atât părintele şi societatea imprimă împotriva ei sentimentul ruşinii. Este cazul greşelilor numite de multe ori păcate, pentru că ele sunt atât de plăcute încât se cer repetate. Ruşinea este cea care va contracara dorinţa. Însă acest sentiment de ruşine, poate deveni uneori copleşitor, poate cuprinde întreaga fiinţă.