Moara unui urmaş al dacilor e furnizor de sănătate pentru orăşeni (GALERIE FOTO)

Un bătrân dintr-un sat hunedorean se încăpăţânează să ducă mai departe principala ocupaţie a familiei: morăritul tradiţional. Nu are pretenţia că face „cine ştie ce lucru important”, nici că este un erou. Doar se bucură că, pe lângă sătenii care-i vin la moară, apar şi din ce în ce mai mulţi „domni de la oraş” care vor să-şi facă pâine dintr-o făină cu adevărat „integrală”.

Gospodăria lui Ioan Grecu (73 de ani) e singuratică, undeva pe Valea Luncanilor. Oficial, satul se numeşte Luncanii de Sus, dar e atât de împrăştiat. Din bătătura casei lui Ioan Grecu, aproape-n orice parte ai merge preţ de două sau trei ceasuri (pe jos, că altcumva nu se prea poate), ai da peste o cetate dacică: Blidaru şi Costeşti, la nord, Piatra Roşie şi Sarmizegetusa Regia la est şi, ceva mai departe, Băniţa, la Sud. Despre el şi despre mai toţi locuitorii văilor şi crestelor din Munţii Orăştiei se spune că sunt, cu certitudine, urmaşi ai dacilor.

Moştenire „din moşi strămoşi”

Nea’ Ioan se ruşinează puţin când e întrebat dacă ştie cam de când există moara din gospodăria casei sale. N-a încercat să afle vreodată. „Ştiu numa’ că moşu’ meu zîcea că aşe o găsit-o şi el, când s-o născut, tata’ meu la fel, iară’ io tăt aşe. Îi din moşi strămoşi moara asta. Şi moşu’ meu, şi tata, şi eu i-am mai adus îmbunătăţiri. Tata ştiu că i-o schimbat roata de apă de lemn cu una cu palete de tablă, că alea de lemn putrezeau repede. Apoi i-am pus eu un ax metalic. Roţile interioare-s de lemn, ca să fie mai uşoare, dar dinţii lor îs de metal, ca să ţînă mai mult. În rest, cam tătă instalaţia-i din lemn. Pereţii numa îs de piatră, că aşe erau şi când eram io mic”, spune morarul din Luncani.

Vremuri vechi…

Ioan Grecu îşi aminteşte că până şi pe vremea lui Ceauşescu moara mergea aproape fără oprire, mai ales noaptea. Satele din zonă erau mult mai populate. Oamenii aveau mai mare nevoie de făină de mălai şi făină de grâu. „O-ho! Ştiu că veneau mai ales sara. Zîua lucrau la câmp şî noaptea veneau la măcinat. Să strângeau câte 10 – 15 oameni în moară şi să puneau la poveşti până să măcina cucuruzu (porumbul – n.red.) ori grâu’. Când obosau, îşi făceau priciuri din paie pă jos şi să-ntindeau acolo. Numa’ moraru’ rămânea treaz că era bai mare dacă merea moara în gol, fără să aibă de măcina. Mi-l amintesc pă tata, fie iertat, cum mai reuşa să pună capu’ pă câte-o vadră (recipient circular de lemn) numa’ câte-un ceas pă noapte, acolo-n moară”, povesteşte morarul.

… şi noi

După Revoluţie, moara lui Ioan Grecu a supravieţuit doar datorită încăpăţânării proprietarului. În anii ’90 lumea consuma doar pâine albă, de la brutăriile care au început să se înmulţească prin judeţ. Totuşi, sătenii aveau nevoie de „uruială”, un amestec de orz cu porumb cu care sunt hrăniţi mai ales porcii din gospodării. „N-am lăsat-o să pice. Cum s-o las?! P-aici pi la noi, dacă laşi să să huruie ceva din gospodărie să cheamă că eşti un om slab şi-i cam ruşine mare”, spune bătrânul. În ultimii ani, pe lângă sătenii care-şi fac aici făina pentru bucatele casei şi „furajele” pentru animale, la moara lui Ioan Grecu au început să apară din ce în ce mai mulţi orăşeni care vin cu grâul lor şi vor făină integrală. „Păi io nu-m fac de-asta că, oricum, ce mâncăm noi aici îi tăt natural. La domnii de la oraş am înţăles că le place pita făcută cu făină făcută de ei la moară, măcinată pă piatră. Ei cumpără un fel de grâu cu coaja lungă, de zici că-i orz. Nu ştiu de unde-l iau. Vin unii tăt la două săptămâni de-şi fac câte-un pic de făină”, spune morarul. „Uiumul” (plata pe care o percepe) este acelaşi: 15 la sută din cantitatea rezultată în urma măcinării. „Nu cer bani. Că ş-aşe banii să duc! Am şî pensie, c-am lucrat şofer: 11 ani la combinat la Călan şi 25 de ani la pădure. Ce-mi rămâne şi mie, dau şi eu la vitele mele. Mă ţîn şî de ele, că-i ruşine să nu-ţi cosăşti o fânaţă, să n-ai tu o văcuţă, să n-ai tu o litră de lapte ş-o kilă de brânză-n casă”.

Regretele morarului

Pe Ioan Grecu, viaţa nu l-a fericit cu copii. Are nepoţi de la cei patru fraţi ai lui, răspândiţi prin judeţul Hunedoara, dar spune că nepoţilor săi nu le prea place munca şi viaţa la ţară. Se consideră încă tânăr şi-n putere, dar pe chipul lui se citeşte o urmă de regret: „Nu ştiu ce-o fi după ce-oi muri io. Da’ tare m-aş bucura ca moara asta să meargă ani buni de-acu încolo. Nu mai îi exact cum o ştiam eu, de mic, că nu să mai fac pietri de moară ca pă vremuri. Astea de-acuma îs luate de undeva de pe la Turda şi parcă să uzează mai iute, să tocesc, să fac lucioase şi nu mai macină ca alea vechi, care să făceau de pietrarii de la Sântămăria de Piatră (lângă Călan – n.red.). Alea erau un pic mai grunţuroasă. Da’ tăt îi binie ş-aşe”.

Opinia specialistului

Simona Timofte, medic nutriţionist în Hunedoara, spune că făina rezultată în urma procesului clasic de măcinare este şi mai bună decât făina integrală pusă în vânzare de marii producători: „Coaja bobului de grâu este cea care conţine cele mai multe vitamine şi minerale. În plus, are un conţinut ridicat de fibre, cele care asigură un tranzit intestinal bun şi nu lasă grăsimile să se depună în organism. Producătorii mari de făină integrală sunt nevoiţi să pună aditivi în aceasta, pentru că, altfel, s-ar mucegăi destul de repede din cauza umidităţii cojii bobului de grâu. Dacă cineva reuşeşte să-şi macine clasic grâul, în cantităţi mai mici, e foarte bine, pentru că acea făină nu e atinsă de aditivii şi conservanţii marilor producători. În plus, şi eu aş prefera o făină integrală măcinată într-o moară cu pietre, decât într-o moară industrială în care, în prealabil, s-a măcinat doar miezul bobului de grâu, pentru a se produce acea făină din care se face pâinea albă, destul de dăunătoare pentru sănătate”.