Lazăr T. Aron – o poveste cât o carte

Un veteran din Deva şi-a aşternut pe hârtie memoriile. Dintr-o amintire în alta, de la un detaliu la altul, de la o situaţie limită la alta a rezultat un manuscris spectaculos. Şi mai spectaculos este faptul că manuscrisul a fost verificat în cele mai mici detalii şi corelat foarte bine cu istoria Armatei Române şi a României de către un istoric pasionat.

Povestea lui Aron Lazăr, cel care a plecat la luptă cu Batalionul 10 Vânători de Munte Haţeg, a ajuns astfel subiectul unei cărţi autentice, valoroasă şi din punct de vedere literar dar şi istoric. Cartea este lansată mâine, la „Jos pălăria” – cafeneaua dependentă de cultură. Un rezumat al poveştii îl găsiţi în rândurile următoare.

Aron Lazăr are 93 de ani. Se încadrează în tiparul eroilor adevăraţi: un om modest, care aproape că ar trece neobservat oriunde s-ar afla. A trăit însă din plin perioada în care omenirea căzuse în prăpastie: al Doilea Război Mondial.

Iluzia de pe 25 octombrie 1944

A fost încorporat la 21 de ani, în mai 1944, şi repartizat la trupele vânătorilor de munte. Şi-a făcut instrucţia la Haţeg. Descrie cu lux de amănunte unitatea, oraşul, împrejurimile şi atmosfera acelor zile. Pe 24 august 1944, unitatea sa e mobilizată pe front, spre Apuseni. A avut norocul să fie agent de legătură între companiile batalionului. Teoretic (doar teoretic) era mai puţin expus pericolelor. „Botezul focului” îl primeşte la Iara.  „Mă gândeam mereu la fraţii mei, care se găseau şi ei pe front. Oare mai trăiau sau nu? Nu ştiam nimic despre ei. Mă gândeam la maica mea, săraca: avea trei fii plecaţi pe front. Îmi ziceam în sinea mea că Dumnezeu ne ocrotise până atunci. Şi mă rugam să scăpăm cu bine toţi trei”, îşi aminteşte bătrânul în cartea intitulată „Confesiunile veteranului Lazăr T. Aron – cu Batalionul nr. 10 Vânători de Munte Haţeg, în Războiul Mondial”.

Apoi descrie zilele de marş chinuitor spre Huedin, satele şi oamenii întâlniţi în cale dar şi faptul că a pierdut noţiunea timpului până când a ajuns aproape de Carei.

„Pe 25 octombrie 1944, comandantul a anunţat că întreg teritoriul ţării fusese eliberat de armatele germano-hortiste şi că suntem pe graniţa cu Ungaria. Vă rog să mă credeţi, am avut sentimentul că războiul s-a terminat. Ţara fusese eliberată, deci, pentru noi, normal era ca războiul să se termine”.

În Ungaria se mai află o dată la un pas de moarte. Norocul lui şi al câtorva camarazi a fost că au decis să înnopteze la 50 de metri de o casă lângă care, fix la ora 22.00, căzuse un obuz. Drumul prin Ungaria devenise şi mai chinuitor din cauza frigului, dar şi a trupelor inamice care, în retragere, aveau mereu cele mai bune poziţii de foc. Aron Lazăr îşi aminteşte că pe vremea-n care trecuseră în Cehoslovacia venise şi îngheţul. Era înfometat, dar trebuia să refuze sticlele de lapte şi ceai întinse de slovacii întâlniţi pe drum. Aşa erau ordinele. În Cehoslovacia, batalionul său e prins într-o ambuscadă. A rezultat un prim măcel la care a fost nevoit să asiste. „Comandanţii aveau bănuiala că atacul surpriză al inamicului ar fi avut la bază un act de trădare, deoarece, în noaptea aceea dispăruseră doi subofiţeri saşi, probabil dezertaţi la nemţi”. Comandatul căruia-i fusese om de legătură a fost scos din luptă de un obuz. Ajunge astfel simplu soldat, în linia I. În memoriile sale, Aron Lazăr spune că, în Cehoslovacia, era atât de frig încât mâncarea îngheţa în marmide, iar soldaţii dormeau sub o plapumă de zăpadă, în gropi săpate în pământ, sub ei aveau nişte iarbă uscată, iar deasupra foile de cort. Dimineaţa erau acoperiţi de zăpadă că nici nu se mai vedeau.

Îngheţat pe masivul Javorina, cu gloanţele pe la ureche

„În zorii zilei de 8 februarie 1945, primiserăm ordin să reîncepem ofensiva, în urmărirea inamicului. Dar, întreaga zi, batalionul nu a înaintat prea mult. Ne aflam în munţi, cu relieful frământat de râpe şi văi adânci. Seara am pus bivuacul într-un loc mai bun. Toată ziua nu ni s-a dat nimic de mâncare (…) Am rămas pe loc până în dimineaţa zilei următoare. Când am ieşit la liziera pădurii, pe la ora 5, nemţii ne-au descoperit şi s-a pornit asupra noastră iadul de foc al unui puternic baraj de artilerie. Obuzele cădeau într-un ritm năucitor. A început să riposteze şi mica noastră artilerie. Duelul tunurilor a durat cam o oră şi ceva. Apoi, din ambele tabere, a început să se tragă cu armamentul uşor: automate şi puşti-mitralieră. În situaţia aceea nu aveam cum să ne mişcăm – zăpada trecea de un metru înălţime. Totodată, inamicul ne repera foarte bine, deoarece se afla pe o colină mai ridicată observându-ne fiecare mişcare. De acolo, tirul nemţilor avea o precizie de necrezut.(…)

Grupa mea stătea răspândită pe o lăţime de 40 – 50 de metri. Sub ploaia de gloanţe şi obuze ne-am făcut adăpost în zăpada groasă de un metru, rămânând nemişcaţi de la 6 dimineaţa până la 9 seara. Comunicam doar prin strigăte scurte, care se răspândeau prin neaua pufoasă, ca să ştim dacă mai eram în viaţă. Când vreunul dintre noi se mişca, era imediat reperat de lunetiştii germani. Am observat că unul dintre camarazi nu mai strigă la vecini: fusese ucis. De frică să nu ne lăsăm oasele pe-acolo am rămas aşa, nemişcaţi, în zăpadă, pe un ger năprasnic, până seara. Abia atunci, la adăpostul întunericului avurăm posibilitatea să ne mişcăm fără a fi văzuţi…”.

Aron Lazăr a ajuns la spitalul de campanie cu picioarele degerate. Apoi a fost trimis la un spital aflat la 50 de kilometri în spatele liniei frontului.

Cu „duşmanul” în salon

A stat internat doar vreo trei săptămâni. Ca prin minune a scăpat fără să-i fie tăiate picioarele. Pe unul dintre paturile alăturate se afla un soldat neamţ, rănit grav la şold şi care (probabil de teamă să nu fie otrăvit) refuza hrana de la infirmierele slovace. Aron Lazăr l-a luat cu duhul blândeţii şi l-a convins să mănânce. „După ce a mâncat, vecinul meu de suferinţă îmi şopteşte abia auzit: «Waser! Waser!». Mi-am dat seama că vrea apă. Atunci înţelesei că acesta era militar german. Iată cum soarta ne adusese aici, pe amândoi: eu, hrănind un ostaş care luptase contra mea! Dar ce importanţă mai avea? Atât eu, cât şi el fuseserăm scoşi din luptă”. Apoi chiar s-a legat o prietenie între cei doi. Se-nţelegeau cu greu dar a aflat totuşi că „Wili era din Hamburg. Înainte de război muncise ca strungar, la o fabrică de acolo. Avea 27 de ani şi nu apucase încă să se căsătorească. Acasă îl aşteptau părinţii, un frate şi o soră”.

Pe 1 martie, Aron T. Lazăr s-a externat. Urma să plece din nou pe front, s-a îmbrăcat în uniforma-i de vânător de munte şi s-a întors în salon ca să-şi ia rămas bun de la Wili. „Văzându-mi uniforma de vânător de munte, m-a privit speriat. Vă daţi seama câtă groază sădiseră în rândul nemţilor, neînfricaţii vânători de munte, din moment ce Wili a reacţionat aşa? Apoi şi-a înfrânt teama, m-a mângâiat cu mâna dreaptă pe obraji şoptindu-mi «Auf Wiedersen, Kamarad!» (La revedere, prietene). A mai repetat o dată, apoi a întors capul. Am văzut atunci pe obrazul său o lacrimă. Deşi, oficial, eram inamici, în spital ne-a legat un dram de omenie, acest lucru ajutându-ne să ne ridicăm din suferinţă”, mărturiseşte veteranul.

Din nou pe front

Aron Lazăr ajunge înapoi la batalionul său, nu înainte de o altă serie de mici peripeţii descrise în carte. Camarazii lui îl crezuseră mort. Batalionul 10 Vânători de Munte Haţeg (cât mai era din el) ajunge aproape de râul Hron. Aici urmează un alt punct culminant al poveştii veteranului devean. „Liniştea din momentul atingerii cursului acestui râu nu ne lăsa nici măcar să bănuim că va urma un măcel de nedescris. În acel loc au căzut mulţi, mulţi camarazi de-ai mei. Dumnezeule, cum am scăpat? M-ai ocrotit încă o dată să mai am zile de trăit! (…) Era 25 martie. Ne aflam la 100 de metri de malul râului Hron, care era protejat de o perdea formată din stejari. Acest lucru ne permitea observarea frontului pe un spaţiu mai larg. Batalionul a primit ordin de trecere a cursului de apă (…) Nu trecuse pe celălalt mal decât o parte din trupă, când germanii au deschis un puternic baraj de artilerie, asupra noastră. Noi, cei rămaşi, ne-am adăpostit pe unde s-a putut până la liniştirea tirului”… Din batalionul 10 Vânători de Munte mai rămăseseră 10 oameni, conform explicaţiilor documentate de către istoricul Dorin Petresc.

Ajunşi în dreptul unei gări părăsite din munţi, sunt atacaţi din nou cu artilerie. „Ne-am răsfirat care pe unde-am putut. Eu şi câţiva cercetaşi am intrat într-o casă ce părea nelocuită. Chiar în momentul când să păşesc peste pragul uşii, camaradul care-mi acoperea spatele cade secerat, fiind lovit de schijele unui obuz. L-am tras în încăpere încercând să-i acordăm primul ajutor”.

Iar acestea sunt doar câteva dintre experienţele traumatizante prin care Aron Lazăr şi camarazii lui au fost nevoiţi să treacă, pe front.

Şocurile de acasă

În mai 1945, războiul din Europa se termină. Pentru Aron Lazăr urmează o reîntoarcere către casă, pe jos, de peste 1.000 de kilometri, făcută doar pe drumuri lăturalnice, ca să nu încurce traficul coloanelor mecanizate. „În apropiere de Biharia, pe un câmp, ne-am oprit aşezându-ne cantonamentul. Şi am rămas acolo aproximativ două săptămâni, în program administrativ. Nu se ştia încă unde să ne stabilim garnizoana; la Haţeg sau la Vişeul de Sus? Într-o zi, la adunarea batalionului, comandantul a spus: «Cei care au plecat din Haţeg, la 24 august 1944 şi sunt aici, să treacă în faţă, la trei paşi!» Atunci mi-am dat seama că , dintre cei aproape 1.200 de ostaşi plecaţi pe front la 24 august 1944, mai rămăseserăm să facem paşi în faţă numai 40 – 50 de militari”, îşi aminteşte veteranul.

Comandantul i-a felicitat, le-a spus că urmează să primească decoraţia „Bărbăţie şi credinţă”, dar neavând medaliile la îndemână le-a dat doar „câte un document scris”. „Mai târziu, când m-am dus la Cercul Militar Deva, căpitanul de acolo a refuzat să-mi treacă în livret medalia primită pe front” mărturiseşte Aron Lazăr. Abia pe 15 octombrie 1945 a plecat în concediu, 15 zile. A mers pe jos din Vişeu până la Bistriţa, apoi cu un marfar până la Teiuş şi cu un tren de persoane până la Deva. „Câtă bucurie mi-a umplut sufletul la vederea mamei! Eram fericit că scăpasem cu bine din infernul războiului, întreg şi nevătămat!”. La 1 noiembrie a revenit la unitate. Batalionul 10 Vânători de Munte se desfiinţase. De fapt, după război, numărul efectivelor de vânători de munte se diminuase pentru că ruşii aveau temeri, deoarece  vânătorii de munte erau deja specializaţi în războiul de gherilă. A ajuns la Regimentul nr. 10 Grăniceri Oradea. Abia pe 2 noiembrie 1946 a fost lăsat la vatră.

„Când am ajuns acasă, am aflat-o pe mama bolnavă. În starea de sărăcie de după război, aflasem că la Uzinele de fier din Hunedoara au nevoie de oameni la descărcatul vagoanelor de cocs. Am plecat pe jos, din Câinel (satul natal – n.red.), prin Deva, peste Dealul Paiului, la Cristur şi apoi la Hunedoara. Doi inşi aveam de descărcat câte un vagon de 20 de tone pe zi. Şi pentru munca asta căpătam 800 de lei. Câţiva ani mai târziu se angaja la Poştă, de unde a ieşit la pensie.

Povestea unei cărţi valoroase

La începutul lui 2011, Lazăr Aron a fost convins să-şi dicteze memoriile de către un vecin, Mihai Barcan, pasionat de istorie (din păcate, decedat între timp). Caietul cu toate consemnările i-a fost apoi înmânat profesorului Dumitru Barna. În prefaţa cărţii, profesorul Barna mărturiseşte că, deoarece avea alte teme de cercetare istorică, a avut inspiraţia de a da manuscrisul unui fost student de-al său, dr. Dorin Petresc. „Înarmat cu entuziasmul şi priceperea (dar şi răbdarea) care îl caracterizează, domnul dr. Dorin Petresc a trecut la prelucrarea acestui manuscris, după toate canoanele metodologiei ştiinţifice, străduindu-se să facă tot posibilul pentru publicarea acestor memorii de război şi introducerea lor în circuitul istoriografiei contemporane. După un travaliu care a durat aproape un an, vedem rezultatul unei activităţi asidue, migăloase, chiar costisitoare, având drept rezultat un lucru deosebit – ediţia critică a unui volum de amintiri cu o valoare de necontestat”, mai notează profesorul Barna, în prefaţa cărţii care va fi lansată marţi (8 noiembrie) la „Jos pălăria” – cafeneaua dependentă de cultură, cu începere de la ora 17.00.