Lăutarul surd care îţi înmoaie inima
Un bătrân ţigan din Geoagiu cântă de o viaţă la vioară reuşind să devină chiar unul dintre cei mai renumiţi lăutari din zonă, cu toate că este aproape surd.
Paul Lucian (59 de ani) nu mai merge însă la nunţi şi spectacole. Se mulţumeşte cu „reprezentaţiile” de acasă şi cu adevăratele spectacole pe care le dă duminica pe uliţa cartierului de rromi din Geoagiu, mai ales vara.
Bătrânul lăutar se aşază pe canapeaua şubrezită din camera în care locuiesc fata lui, cu soţul şi cu un puradel. Îşi trece mâna prin părul încărunţit, îşi mângâie apoi mustaţa încercând să citească pe buzele celor din încăpere pentru a înţelege ce se întâmplă. După o vreme, nevasta lui îi spune tare la urechea stângă „Fă-o p-aia pă coarda grosă, aia de-i place şî primarului”. Bărbatul ia vioara, o pune sub bărbie şi-ncepe să cânte o bătută ardelenească scoţând vreo 10 acorduri pe o singură coardă a viorii, cea mai groasă (de unde-i vine şi numele melodiei). Apoi trece la o învârtită de pe la Alba. Îşi ţine respiraţia cât poate şi nici de data asta nu greşeşte nicio notă, cu toate că nu prea e obişnuit cu vioara electrică luată împrumut de la ginerele său, şi el lăutar de meserie. „N-am avut corzi şî le-am luat dă pă vioara lui şî le-am pus p-a me”, explică Liviu, ginerele „surdului”, cum i se spune lăutarului încărunţit, în comunitatea de rromi.
Perseverent de mic
Lucian Paul a avut probleme cu auzul încă de când era copil. Pe la 10 ani abia părinţii au observat că nu aude deloc cu urechea dreaptă. Nici cealaltă ureche nu-i este deloc sănătoasă. “Abia dacă aude pe sfert din cât ar trebui cu urechea stângă”, spune soţia lăutarului, Victoria (44 de ani). “Am mers cu el la doctori, s-o şî operat, da dăgeaba. Tăt deloc aproape că aude. Când mergem pe undeva pe la Primărie sau la doctor, oriunde, tre să merg şî eu cu el, că altfel nu să poate-nţelege cu nimeni”. În ciuda handicapului său sever, lăutarul a început să înveţe să cânte pe la 12 – 13 ani, de la tatăl său. “Când eram mic şî mă mai plictisam, luam vioara lu tata. N-o băgat el în samă că-s surd. Tăt s-o chinuit cu mine să mă-nveţă să cânt”, povesteşte lăutarul. Şi a şi reuşit, ajutat şi de faptul că, în vremurile copilăriei sale, în comunitatea de rromi de la Geoagiu trăiau în jur de 40 – 50 de lăutari. De acolo vine şi numele uliţei principale a zonei – Strada Muzicanţilor. A reuşit aşa de bine să-nveţe să cânte încât a fost cooptat şi-n Ansamblul Popular al comunei (devenită oraş de vreo 15 ani). I s-a oferit încredere, mai ales că-n aceeaşi comunitate de rromi a mai trăit un lăutar surd, şi mai bătrân, Serete, care a murit în urmă cu vreo nouă ani.
Cântă „după sîmţ”
Ajuns la 54 de ani, din pensia lui de 450 de lei, „Surdu” nici că se gândeşte să-şi ia un aparat auditiv. A auzit el că ar exista aşa ceva şi că l-ar putea ajuta, dar aproape c-a renunţat să mai spere la un asemenea dispozitiv. Nici la nunţi nu mai merge. Nu pentru că nu ar putea face faţă, ci pentru că nu pre-ai place să cânte “modernisme de-astea şî manele”. Mai cântă din când în când acasă, iar în duminicile cu vreme frumoasă, când toţi ţiganii din Cartierul Muzicanţilor ies pe uliţă, îşi ia şi el vioara şi participă la adevăratul recital pe care cei patru – cinci lăutari care mai trăiesc aici îl dau gratis pentru semenii lor. „Pă mine mă mai pun să le fac câte-o doină, că şî mie ăl mai mult îmi place să cânt doine”, spune „Surdu”. După ce observă că bătrânul e prea modest, ginerele, său, Liviu, intervine din nou: „Cântă el o doină cum pă nime n-am auzît cântând. Are o dulceaţă-n arcuş şî-n vioară cum nime n-are. De auzit n-aude aproape deloc, că doară vedeţi că tre să-i urlaţi la urechea stângă ca să vă-nţeleagă. Cântă după sîmţ. Are melodia-n cap şî ce mai simte vibraţiile viorii sub bărbie. Altfel eu nu-mi explic cum poate cânta aşa de fain”.
