Icarii de pe Măgura Uroiului. Pentru parapantişti nu există limită superioară

În zilele frumoase, deasupra Măgurii Uroiului se înalţă aripi de pânze uriaşe care poartă cu ele în văzduh oameni pasionaţi de zborul cu parapanta. Unul dintre aceştia este Adrian D. Mitesc, un pasionat al zborului, „drogat” de înălţimile fără bariere.

Măgura Uroiului este pentru parapantişti o a doua casă. Pasionaţii de zbor cu aripa purtată de vânt nu ratează niciun moment favorabil pentru a pluti peste lunca Mureşului, lansaţi de pe cel mai spectaculos deal din zona Devei.

Cele trei vânturi ale parapantiştilor

Adrian D. Mitesc este organizatorul unui festival de zbor cu parapanta care se desfăşoară pe Măgura Uroiului. Anul acesta, în 20 iunie, „Îngerii Prieteniei” vor ajunge la a patra ediţie. Pentru Adrian, dealul din Uroi este mai mult decât un loc de antrenament. Pentru el “acasă” este la poalele Măgurii Uroiului. Aproape toată viaţa lui gravitează în jurul sportului preferat şi al acestui loc. “Stăteam în Petroşani dar veneam să zburăm aici la Uroi. La un moment dat, de sus am văzut un loc unde m-am hotărât să-mi fac casă. În câteva zile am primit vestea că locul este de vânzare. L-am cumpărat şi în scurt timp ne-am mutat cu toată familia aici. De atunci sunt aici, una cu dealul şi cu parapantiştii care se ridică de aici”, povesteşte “zburătorul” Adrian. “Uroiul este destinaţia favorită a parapantiştilor, nu datorită altitudinii sale, ci pentru că aici aproape întotdeauna ai vânt favorabil pentru zbor. Doar vântul de nord, care bate foarte rar, nu este bun, în rest din orice parte ar veni curenţii de aer se poate zbura”, povesteşte Adrian. Acesta îşi aduce aminte amuzat despre aventurile din Parâng.

“Se întâmpla să urcăm alături de Tomi Coconea în Parâng cu aripa în spate ore întregi şi după ce ajungeam sus, stăteam în frig şi în zăpadă să aşteptăm un vânt favorabil zborului. Nu odată am coborât cu aripile strânse în spate, pentru că nu a fost timp bun pentru zbor. Aşa ceva la Uroi este aproape imposibil”, povesteşte Adrian. În opinia lui pasiunea pentru zbor este ca un drog. Odată ce se ridică omul în aer, îşi mai doreşte să facă asta.