Hunedoara „duplicată” în Câmpia de Vest
Municipiul Hunedoara nu este singura localitate cu acest nume din România. Un sat poartă acest nume. Se numeşte, mai precis, Hunedoara Timişană şi este situat în judeţul… Arad. Locul pare să îşi păstreze identitatea ardeleană datorită bătrânilor, dar şi-o pierde puţin câte puţin, simultan cu moartea fiecăruia dintre ei.
Din centrul satului Şagu, cel care dă şi numele comunei, un indicator amărât îţi arată drumul pe care trebuie să-l apuci de vei vrea să ajungi la Hunedoara – Timişană.
Un sat de câmpie
După 5 kilometri apare, undeva în dreapta, un grup de case, mărginit pe o parte de o biserică nici nouă, nici veche. La intrarea în sat, niciun indicator. Doar o staţie de autobuz dotată cu un refugiu pentru călători făcut din oţel şi plăci de plastic semi-transparent, de genul celor pe care primarii (cel puţin cei hunedoreni) le-au cumpărat cu sutele în primăvară, când se pregăteau de campania electorală. Casele mici par şi mai mici din cauza acoperişurilor turtite. La câmpie nu plouă mult, dar vânturile sunt puternice, aşa că acoperişurile nu are rost să fie „ţuguiate”. Grădinile de pe lângă case sunt aproape egale între ele. Uliţele dispuse perpendicular una pe cealaltă alcătuiesc mici cvartale. Pe uliţe, mai nimeni. Doar o dată la câte o jumătate de ceas câte-o bătrână mai trece, umblând cu grijă pe pavelele de ciment ordonate pe margini, alcătuind astfel ceea ce s-ar putea numi „trotuare”. Nici măcar câinii nu latră la străini. E linişte în Hunedoara – Timişană, prea linişte.
Înapoi în timp
Hunedoara – Timişană este unul dintre cele mai tinere sate din România. A fost înfiinţat între 1925 şi 1926. „Pe-atunci locurile astea aparţineau de judeţul Timiş. Prefect de Timiş era un fost hunedorean, din Ilia de loc, nu-i mai ştiu numele. El a aflat că domeniul vechi al boierului Togany urma să fie împărţit veteranilor din Primul Război Mondial. Atunci şi-a anunţat hunedorenii lui să vină aici, că vor primi pământ. Aşa am venit şi eu cu familia mea. Eu aveam doar câteva luni, dar apoi părinţii mi-au spus că s-au mutat pentru că era mult mai greu să faci agricultură la munte, la Vălişoara (localitate situată pe zona deluroasă dintre Deva şi Brad)”, povesteşte Gheorghe Boldura, un bătrân care se mândreşte că e născut în acelaşi an în care a luat fiinţă şi satul. „Or venit cam 200 de familii atunci (toate din judeţul Hunedoara, majoritatea de pe Lunca Mureşului şi din partea de Nord a judeţului –n.red.) şi fiecare o primit 14 arii ca loc de casă şi două hectare de teren arabil. Era bine. Ţin minte că pe-aici vedeam, când eram copil, lanuri de porumb cu cocenii netăiaţi, că nu mai avea cine să lucreze. A fost şi greu. Nemţii de prin Firiteaz (comuna de care a aparţinut la început Hunedoara – Timişană) strigau la noi, în primii ani „rumanische tzigannen”. Dup-aia s-or mai obişnuit cu noi. Eram săraci, dar nu eram ţigani. Apoi ne-am dat şi noi seama că nemţii erau mai de treabă decât bănăţenii. Dacă mergeai cu ziua la lucru la un bănăţean, grija lui cea mare era să nu mănânci mult, pe când neamţul te punea cu el la masă, şi ce servea el îţi oferea şi ţie”, mai povesteşte bătrânul.
Evoluţie oprită-n 1989
Hunedorenii trimişi de sărăcie în satul de câmpie dintre Arad şi Timişoara au avut parte de un trai mai bun până la venirea celui de-al Doilea Război Mondial. La un moment dat, au fost nevoiţi să-şi părăsească toţi gospodăriile vreme de câteva luni, ameninţaţi fiind cu decăderea din drepturile de proprietate. Ocupaţia militară germană era favorabilă ideii de a se retroceda vechilor proprietari vechile domenii ale „grofilor” maghiari, iar domeniul Togany (pe care se amplasase satul hunedorenilor) era unul dintre ele. Mulţi au fugit pe jos spre localităţile de baştină din judeţul Hunedoara. După încheierea Războiului, mai toţi au revenit: pământul era mult mai mult decât cel avut acasă, şi mult mai rodnic. Nu aveau să se bucure prea mult de el nici de această dată. În 1960 s-a trecut la colectivizare şi-n Hunedoara Timişană. Oamenii au rămas doar cu casele şi grădinile mici de pe lângă acestea. Ca o slabă consolare însă, trei ani mai târziu, satul a fost electrificat, iar în 1968, erau gata şi trotuarele din pavele de ciment, aşa că localnicii nu se mai afundau până la genunchi în noroaie. Pe la finele anilor ‘80 se vorbea chiar de asfaltarea drumului de legătură cu centrul comunei Şagu, dar lucrurile s-au schimbat din nou. După Revoluţie prea puţini tineri mai erau în sat. Mai toţi localnicii şi-au arendat terenurile către asociaţia agricolă locală.
În 1940, Hunedoara Timişană adăpostea 900 de suflete. La momentul înfiinţării CAP-ului în sat mai erau 600. Acum mai sunt doar 180 de locuitori. Localnicii se consideră ardeleni, mai ales cei trecuţi de 50 de ani.
