Haiducii din Ţinutul Pădurenilor

Munţii Poiana Ruscă nu au fost mereu atât de prietenoşi ca acum. Cu 200 de ani în urmă, aici, dacă erai om cu stare şi te aventurai pe vreo vale în sus, riscai să dai oricând peste câte o ceată de haiduci. Orice drum trece, la un moment dat, printr-o pădure deasă, locul perfect pentru o ambuscadă.

Poveştile bătrânilor din Ţinutul Pădurenilor, legate cu date istorice şi cu descoperiri, aparent, banale, pun în valoare farmecul istoricului zonei. O nouă dovadă „palpabilă” este pistolul artizanal găsit în hornul unei clădiri vechi de aproape 200 de ani din Ghelari, cu nouă ani în urmă. La momentul în care a fost găsită, arma părea şi atunci funcţională. Percutorul mergea, opritorul la fel, iar ţeava, pe interior era prevăzută cu ghinturi, cele care-i dau glonţului mişcarea de rotaţie ce-l face şi mai eficient. „Descoperirea unei astfel de arme nu mă surprinde absolut deloc – spunea, la vremea respectivă, istoricul Ovidiu Popescu (decedat între timp) un bun cunoscător al Ţinutului Pădurenilor şi trecutului său – Pe la 1.700 apăruseră şi aici armele de foc. Austro-ungarii le aveau în dotare. Pădurenii nu aveau bani să-şi cumpere, dar cu mintea lor extrem de ascuţită reuşeau să-şi confecţioneze singuri arme de foc. Fiecare îşi apăra în primul rând avutul propriu şi dorea să aibă cu ce să facă asta. Pădurenii au fost şi sunt încă unii dintre cei mai aprigi români. Au fost foarte greu de asimilat. Cu secole în urmă au fost aduşi în zonă iobagi din sudul ţării, dar aceştia au fost transformaţi în pădureni, nu invers. Plus că relieful şi zona sălbatică le permitea să se apere destul de bine de cotropitori. Nu mulţi s-au aventurat pe văi în sus în Poiana Ruscă”.

Codrul – frate cu haiducul

Despre grupurile de partizani, numiţi general „legionari” în zonă, bătrânii din satele pădureneşti nu prea vor să povestească. Unii dintre ei sunt chiar „bănuiţi” că ar fi fraternizat cu aceia care se opuneau în special comunismului. De fapt chiar şi-n ultimii ani de comunism existau bărbaţi în toată firea despre care se zvonea că mai deţin arme ascunse în locuri greu accesibile, în special în păduri. Securitatea şi Miliţia nu au făcut însă prea multe anchete pe această temă. Pădurenii, atâta timp cât au fost lăsaţi în pace să-şi cultive pământurile şi chiar li s-a oferit ocazia să aibe leafă luată de la minele de fier din zonă, n-au pus probleme mari nimănui. Unii dintre strămoşii lor au rămas însă în istorie.

Cel mai cunoscut haiduc ce s-a ascuns în Poiana Ruscă a fost Petru Mantu. După ani la rând de haiducie în Banat (în secolul al XVlll-lea) el s-a retras aici pentru a scăpa de urmărirea trupelor austro-ungare. Nimeni nu a ştiut de unde să-l ia. A stat cred vreo trei ani în zona satului Meria, din comuna Lunca Cernii, şi a fost nevoie de o trădare ca el să poată fi capturat. Cineva le-a spus urmăritorilor care îi sunt traseele şi locurile în care ar putea să-l găsească.

Comoara blestemată

Petru Mantu, nefiind pădurean de origine, nu a fost inclus în folclorul zonei. Pădurenii se mândresc însă cu povestea comorii blestemate. Toţi o ştiu şi cred în ea, mai ales cei bătrâni şi mai ales că există şi documente istorice care atestă o parte dintre fapte. În februarie 1801, opt pădureni au fost arestaţi pentru că au refuzat să se înroleze în armata austro-ungară. Ei au fost închişi pentru câteva zile la Castelul Corvinilor. Într-o noapte, cei opt tineri au reuşit să evadeze. Printre fugari se afla judele satului Cerişor, Ioan Vinca. Acesta i-a transformat pe colegii săi de celulă în haiduci, iar în conducerea cetei era ajutat de doi voinici din satul Cerbăl, Vlad Nestor şi Vlad Tănase. Haiducii au început sa jefuiască oamenii înstăriţi care circulau spre sau dinspre centrele de extracţie şi prelucrare a minereului de fier de la Ghelari, Govăjdie şi Muncel. Au reuşit să adune astfel o adevărată comoară. Tot ce adunau depozitau undeva între Ghelari şi Cerbăl, într-o grotă calcaroasă, în speranţa că, odată, cu ajutorul ei îşi vor aduna o armată şi-i vor alunga pe asupritori. Au jurat să nu spună nimănui unde sunt comorile. Haiducii nu au apucat însă să–şi îndeplinească planul. În luna iunie a aceluiaşi an, 1801, Ioan Vinca a fost prins în Vadu Dobri (zonă situată la graniţa muntoasă dintre judeţele Timiş şi Hunedoara), legat de un car şi târât 60 de kilometri, până la Hunedoara, unde, apoi, a fost tras pe roată. Aceeaşi soartă au avut-o şi ceilalţi haiduci, prinşi în lunile septembrie şi octombrie din acelaşi an 1801. Bătrânii din satele apropiate susţin că în momentul în care erau traşi pe roată fiecare dintre haiduci îi blestema pe cei care-i chinuiau şi-l ruga pe Dumnezeu să nu arate niciodată nimănui unde au ascuns ei obiecte de aur şi argint, pentru ca nimeni să nu mai aibe parte de bogăţii nemeritate, aşa cum au avut cei de la care cei opt voinici le-au luat cu forţa în scurta lor perioadă de „lotrie”.

Arme ascunse în afara satului

Bătrânii din Ţinutul Pădurenilor povestesc acum zâmbind despre astfel de lucruri şi fapte. Se rezumă însă la întâmplări de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Ce a fost după, le este încă teamă să spună. Printre şoapte despre fiecare om cu păr cărunt din Ghelari, Cerbăl, Lelese sau alt sat mare din ţinut se spune că a avut, dacă nu cumva mai are, o puşcă ascunsă pe undeva prin hotarul satului, astfel încât, dacă e găsită „întâmplător” de oamenii statului, (indiferent că era vorba de securişti, miliţieni, iar acum poliţişti) aceştia să nu ştie pe cine să ancheteze. În fond aceşti oameni nu aşteaptă nimic de la nimeni. De sute de ani au învăţat că cel mai bine este să te descurci singur, mai ales când vine vorba de familie şi puţina agoniseală de care poţi avea parte într-un ţinut de munte.