Hagi Tudose a trăit în Ţinutul Pădurenilor

Din cauza unui blestem a trăit 70 de ani în singurătate, în satul Cerbăl din Munţii Poiana Ruscăi. A adunat fiecare bănuţ pe care l-a câştigat şi a construit astfel o mică avere, dar a trăit, toată viaţa, într-o sărăcie lucie, cheltuind doar 17 lei pe ani şi hrănindu-se uneori doar cu fructe, cu ce mai primea de la vecini şi cu găini moarte. Consătenii l-au considerat cel mai zgârcit şi cel mai ciudat om din tot Ţinutul Pădurenilor. A fost Gherasim Herban, un fel de Hagi Tudose al pădurenilor.

După moartea sa, toţi banii au fost risipiţi de cei care abia aşteptau ca „prea – strângăreţul” bărbat să-şi dea duhul. Chiar dacă a murit în urmă cu aproape trei decenii, locuitorii satului îşi aduc aminte de el de parcă ar fi trecut pe lumea cealaltă ieri, sau alaltăieri.

Blestemul

Gherasim Herban era poreclit „Gugulan” (denumire dată în zona Caraşului celor care se ocupă cu transportul şi prelucrarea fructelor – n.red.) pentru că fructele îi asigurau cea mai mare parte din necesarul de hrană. Bătrânii satului povestesc că bărbatul s-a născut în 1917. Tatăl său a murit în Primul Război Mondial. Mama sa, „Gugulana” cum îi spuneau sătenii, rămasă singură, doar cu băiatul său a reuşit să-l crească, însă, din cauză că l-a răsfăţat prea mult, nu a reuşit să-i insufle respectul ce se cuvine oricărui părinte. Încă din anii tinereţii acesta a început să-şi persecute mama. De câte ori femeia făcea ceva ne nu era pe placul său o lovea cu ce-i cădea în mână. După o bătaie zdravănă, luată pe motiv că nu a încălzit mâncarea destul de bine, femeia a rostit din adâncul sufletului un blestem care i-a marcat toată viaţa: „Blestemat să fii! Să dea Dumnezeu să nu poţi ţine nici o femeie la casa ta pentru ca nimeni să nu mai sufere cât sufăr eu!”. Tânărul s-a potolit pentru o vreme. S-a însurat cu o fată dintr-un sat apropiat, dar căsnicia nu a durat decât câteva luni. Gugulan a constatat cu stupoare că, deşi era foarte tânăr, a rămas impotent. Frustrat la culme, tânărul a revenit la vechile obiceiuri şi a început să-şi bată din nou mama de fiecare dată când considera el că femeia a greşit cu ceva. Maria Lăscuş, o vecină, îşi aduce aminte: „O venit într-o sară biata Gugulană pe la noi. Era bătută rău şi plângea într-una. I-am pus în blid (n.red. – castron) nişte lapte cu nişte mămăligă ca să mânce, da n-o vrut. N-o zâs decât aşa: „Eu nu mai beau, nu mai mânc că io tră să mor că nu mai am după ce să trăiesc”. Şi după două zile, biata femeie, o murit şi o scăpat de chin”.

Dezlegarea

După moartea mamei sale, Gugulan a încercat să-şi mai găsească o nevastă. S-a mai căsătorit de două ori dar de fiecare dată a fost părăsit din aceeaşi cauză: nu putea să întreţină o relaţie sexuală. „Îi plăceau femeile, dar numai să le sărute şi să le atingă, nimic mai mult pentru că era legat la aşa ceva. La toate muierile le era urât de el, că ştia aproape tătă lumea că mâncă mortăciuni şi alte lucruri de-astea stricate. Şi la mama mea s-o dat, da ea i-o zâs că n-are nici un rost”, ne-a mai povestit fosta sa vecină, Maria Lăscuş. Bărbatul a ajuns la culmea răbdărilor. Disperat că nu reuşea să-şi găsească pereche a mers la o vrăjitoare dintr-un sat apropiat care i-a spus că va putea să se căsătorească şi să aibă o viaţă normală doar după ce construieşte de unul singur un drum, o moară şi un zid mare care să o înconjoare. Nu s-a sfiit să le spună şi consătenilor ce l-a sfătuit vrăjitoarea şi s-a apucat imediat de lucru. În apropierea satului nu exista pe-atunci nici o moară, aşa că i-a fost uşor să găsească un amplasament, într-o vale greu accesibilă. A început să construiască drumul dinspre Cerbăl spre valea pârâului Zlaşti, fără să ceară ajutorul nimănui. Gheorghe Costa spune că, nu o dată, în timp ce trecea prin apropierea micului şantier al lui Gugulan, îl auzea pe acesta vorbind de unul singur: „Toată lumea care mergea la lucru pe-acolo îl auzea cum se îmbărbăta singur şi zicea: «Hai mă! Ridică mă bolovanu’ ăla mare că tu eşti mai tare mă! Că tu ai pă Dracu-n tine mă! De-aia nu să leagă nici o muiere de tine mă! Hai mă! Ajută-mă şi dup-aia pleacă mă să mă pot însura şi eu!»”.

Drumul dinspre Cerbăl spre Valea Zlaştiului l-a terminat după 10 ani. Terenul accidentat, porţiunile de pădure şi distanţa de aproximativ cinci kilometri au făcut ca lucrarea sa să dureze un deceniu. Bărbatul nu a renunţat. A mai făcut două drumuri, unul de trei şi celălalt de 10 kilometri, spre alte două sate, drumuri care plecau din punctul în care avea de gând să-şi ridice moara. Anii au trecut, iar Gugulan trebuia să muncească şi pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi. În plus, puterile l-au lăsat şi n-a mai apucat să ridice moara şi zidul, celelalte două elemente necesare pentru dezlegarea blestemului.

Brânză stricată la micul dejun şi găini moarte la prânz

Locuitorii satului Cerbăl ne-au mărturisit zâmbind că Gugulan nu cheltuia mai mult de 17 lei pe an. Explicaţia lor a fost simplă: bărbatul îşi cumpăra la fiecare început de an un litru de oţet, un kilogram de sare şi o duzină de chibrituri care-i ajungeau până în luna ianuarie a anului următor. Când nu lucra la amenajarea drumurilor spre viitoarea sa moară, Gherasim Herban muncea cu ziua prin sat. Doar în astfel de zile mai apuca şi el să mănânce o ciorbă şi o bucată de carne gătite cum trebuie. În rest se hrănea cu fructele din livezile sale. Vecinii povestesc însă că, bărbatul singuratic nu se sfiia prea mult să-i roage să-i dea lui laptele alterat, sau brânza pe care o uitau undeva-n pivniţă până se strica, spunând că lui îi prind bine pentru că le mănâncă dimineaţa şi n-are nimic. Şi-ntr-adevăr, toţi locuitorii satului care l-au cunoscut spun că nu a fost niciodată bolnav. Unii spun că l-au văzut ducând acasă şi găini moarte pe care le găsea prin alte gospodării fără să-i pese că acestea intraseră deja în putrefacţie şi fără să ţină seama de cei care râdeau de el. „Şi când era bătrân merea la Hunedoara (n.red. – oraş situat la circa 20 de kilometri) pe jos ca să nu dea bani pe biletul de autobuz. Când mai primea nişte pită (n.red. pâine) o punea-n straiţă, o agăţa afară de-o grindă ş-o lăsa acolo până se-nflorea. El zicea c-aşa-i mult mai bună pita de mâncat”, îşi aminteşte Maria Lăscuş. Până şi copiii din sat ştiau că este cel mai zgârcit om din tot Ţinutul Pădurenilor şi nu îndrăzneau să se apropie de merii, ori prunii din livada sa. Ei se fereau de Gugulan şi pentru că, mai ales în ultimii ani de viaţă, bărbatul devenise din ce în ce mai palid şi mai taciturn. Nu mai răspundea nici la salutul micuţilor, ceea ce-n Ţinutul Pădurenilor este o anomalie greu de înţeles.

Săracul om bogat

Sătenii din Cerbăl spun că Gugulan nu venea acasă niciodată fără să aibă ceva la el. Găsea o utilitate pentru absolut orice obiect. Ani buni a muncit ca necalificat într-o grupă de angajaţi ai fostei întreprinderi electrice din judeţ care se ocupa electrificarea satelor din Munţii Poiana Ruscăi. După opt ore de muncă grea aducea acasă, de la zeci de kilometri distanţă, bare de fier, bucăţi de cornier şi platbandă, sârme şi alte piese metalice pe care le fura de la întreprindere şi le căra în spate, peste munţi. Stătea un ceas sau două ca să se odihnească şi pleca spre Valea Zlaştiului ca să-şi continue munca la drum, sau spre gospodăriile altor oameni din sat ca să-i ajute. Din vale venea acasă cu lemne, iar de pe la oameni ajungea cu o desagă în care erau puse câteva bucăţi de pâine tare şi o sticlă cu ţuică. Aşa a adunat acasă câteva zeci de sticle pline, cu toate că şi el avea în pivniţă un butoi mare plin cu cea mai frecvent întâlnită băutură din Ardeal.

În faţa casei sale trona mereu un morman de fiare cu care numai el ştia ce făcea. Banii câştigaţi de la întreprindere şi de la oamenii la care muncea cu ziua erau tot timpul „puşi bine”. Zvonurile despre averea strânsă de Gugulan s-au adeverit prima dată în 1954. Gherasim Herban n-a înţeles prea bine ce se va întâmpla cu banii vechi şi nu s-a dus să şi-i schimbe la bancă în timp util. Negru de supărare i-a adunat în mijlocul curţii şi le-a dat foc. Vecinii îl priveau peste gard cum plângea lângă bancnotele pe care le-a strâns ani buni în speranţa că, în lipsa „bărbăţiei”, banii săi vor atrage o femeie cu care să-şi împartă fiecare zi. Gugulan a luat-o de la capăt în acelaşi stil, cu acelaşi buget de doar 17 lei pe ani şi a reuşit să strângă, din nou, o sumă importantă. N-a spus nimănui câţi bani are ca să nu fie prădat, însă tot satul ştia că avea în casă o sumă considerabilă. Ca orice locuitor vechi al Cerbălului, avea şi el o puşcă veche, rămasă de la legionarii ce au hoinărit prin munţi după cel de-al doilea Război Mondial. Arma o păstra deasupra patului, pe grinda de deasupra ferestrei de la uliţă pentru a-i fi la-ndemână în caz că vreun hoţ intra în gospodăria sa şi să-i fure oala cu bani pe care o îngropase sub podele.

În ultimii ani de viaţă a fost de acord să fie luat în întreţinere de o familie de cunoscuţi din Hunedoara. Nimeni nu s-a mirat atunci când a scos din vistieria sa secretă 400.000 de lei (echivalentul a aproape şase autoturisme Dacia, la acea vreme) şi şi-a cumpărat o casă „la oraş”. În 1987 a încetat din viaţă. Abia atunci, câţiva localnici au îndrăznit să intre neinvitaţi în casa lui. La două zile după moartea sa, podelele casei au fost distruse. Sub ele s-au putut apoi observa săpături făcute-n mare grabă şi câteva cioburi ale unei oale de lut. Nici urmă de bani. Toate terenurile lui Gugulan au fost luate spre folosinţă de câţiva localnici. Până şi ograda din spatele casei a fost „scurtată” de un vecin care şi-a extins grădina proprie cu aproape o jumătate de hectar. Curtea casei, destul de întinsă şi acoperită toată cu iarbă s-a transformat într-unul dintre terenurile de fotbal preferate ale copiilor. Astăzi de Gugulan mai amintesc doar ruinele casei sale şi spusele bătrânilor din Cerbăl.