glasul-hd.ro Web analytics

Reportaj

(GALERIE FOTO) PEŞTERA – ORMINDEA sau cum poţi să spargi o linişte domestică doar cu zgomotul clicheţilor

Am rămas pe urcarea spre cariera de piatră. Aici se „cultivă” cimentul, aş zice. Şi probabil că nu e uşor nici de „cules” pentru că într-o curbă la stânga aproape mă lovesc de un banner pus de-a latul drumului, prin care sunt anunţat că pe acolo nu am voie. Depozit de explozibil. Cred că dacă aş merge vreo 200 de metri înainte, priveliştea spre Deva ar fi tare faină. Decid însă să fac precum neamţul acela pe care l-am întâlnit într-o toamnă la Bâlea Cascadă. Un indicator interzicea accesul auto spre Bâlea Lac, toată lumea mergea însă înspre acolo cu nonşalanţă, mai puţin neamţul, care s-a întors… Da’ hai să nu mă dau ce nu sunt. Eu n-am mers aici de frica posibililor câini de pază.

Coborâm spre Peştera, satul despre care am tot auzit şi unde încă n-am ajuns. Drumeagul asfaltat care ne duce printre casele satului seamănă cu celelalte pe care ne plimbăm de câteva luni în zona Vălişoara – Brad. Traversăm o livadă cu pruni, pomii se odihnesc în soarele care mijeşte printre nori, şi-au făcut treaba, de-acum rodul e la cazane. Chiar glumesc cu Călin despre asta. Eu îi arăt livada şi îi spun că e fabirca de ţuică din sat. El îmi atrage atenţia că fabrica e mai jos, unde fierbe licoarea în cazan, aici e zăcământul. Îi dau dreptate.1

La prima întretăiere de drumuri el decide să facă dreapta, pe o potecă. E călare pe MTB şi îl „mănâncă” tălpile să iasă spre pădure. Se informează succint despre traseu de la doi oameni din sat care – mie aşa mi se pare – nu prea ştiu nici ei prea bine ce şi cum, apoi eu rămân să ies singur spre Vălişoara. Rulez într-o linişte de biserică părăsită, mă prăvălesc de vreo câteva ori pe câte un „gât” scurt de drum, gândindu-mă cum o fi să urci pe aici, admir din mers o curte splendidă, terminată într-o căsuţă ce pare a lui Hansel şi Gretel şi aş vrea ca Vălişoara să fie undeva la vreo sută de kilometri mai în faţă, să nu se mai termine tura asta! Sub mine, mai bine zis sub roţile bicicletei mele, copiii au desenat pe asfalt, cu un colţ de cărămidă, un mic teren de fotbal pe care probabil că bat mingea. E reconfortant să regăsesc liniile alea roşii ale copilăriei mele pe asfaltul negru, într-o eră a Play Station-urilor.

Când trec alături de o vale care se întinde, lungă, în stânga mea, în ureche îmi răzbate scurt zgomotul traficului de pe drumul Deva – Brad, parcă doar ca să spargă liniştea asta groasă şi să îmi aducă aminte că acuşi ies din sat. Ţine doar o clipă, apoi, ca şi când mi-aş trage căciuliţa mai adânc pe cap, reintru în tăcere. Las un pic pedala, drumul e la vale şi probabil că aşa va fi până în Vălişoara, iar clicheţii roţii din spate îşi încep ţăcănitul. Realizez că tocmai am reuşit să sperii un porc ce îşi făcea siesta în coteţul aflat chiar la marginea drumului. El, săracu’, doar tresare la auzul zgomotelor ciudate pentru el dar, la suta lui de kile, asta face coteţul să se scuture serios!

Deşi toamna e abia în plenul ei şi poate doar porcul de care vă vorbeam se gândeşte la Crăciun, numărând zilele, casele pe lângă care trec sunt ninse, cu acoperişurile stând să se rupă sub povara multicoloră. Hmm, ceva pare că nu se potriveşte în fraza asta… Dar totul e simplu, stratul de frunze uscate ce acoperă ţigla caselor seamănă cu nişte nămeţi, ninşi cu fulgi mari…2

Undeva, mai jos de mine, pe mâna stângă cum merg, se aude clar cum un ţăran îşi ceartă oile iar câinele contribuie şi el cu ce poate, latră. După ce mai înaintez, descopăr că scena se petrece pe versantul opus mie, peste vale, dar totul se aude chiar lângă mine, de parcă aerul s-a rarefiat şi sunetele zburdă libere, care încotro.

Îmi permit să cad în visarea frazelor frumoase pentru că drumul curge uşurel la vale şi eu odată cu el. Mă gândesc ce noroc pe mine că am ajuns la un nivel fizic ce îmi permite să văd asemenea minunăţii şi să le pot gusta în linişte, fără stresul că uite, vine vreo pantă pe care să n-o pot urca. Şi drumuleţul ăsta frumos şi puţin parşiv se gândeşte că n-ar fi rău să-mi mai taie din elan, aşa că se hotărăşte să mai treacă un deal. Panta îmi smulge inima din piept şi sus sunt, realmente, fără aer. Arunc o privire pe Garmin: 18%. Furat de coborârea lină din care vin, cred că am urcat prea în viteză… Nici pinionul n-am apucat să-l schimb, aşa că muşchii au luat un pic foc şi-i sting cu apă din bidon când ajung sus. Să nu mă întrebaţi ce a fost în stânga şi dreapta mea pe urcarea asta, că nu ştiu. Parcă au lătrat nişte câini, da’ cine să-i bage în seamă? Se pare că mai am de lucrat, chiar şi la partea fizică…

Deja mă gândesc cum îi voi anunţa pe prietenii mei despre traseul pe care azi l-am descoperit. Şi ei vor zice: „Cum, nu-l ştiai? Am fost pe-acolo de zeci de ori, e tare fain!”. Mda, şi ţineţi pentru voi, nu spuneţi la nimeni! Ei, eu asta nu pot să fac! Abia aştept să scriu despre locurile astea, ca să afle toată lumea. Asta se numeşte – nu împărtăşanie, nu-s cine ştie ce credincios – împărtăşire. Eu dacă nu vă povestesc despre ture, îmi pare că nici nu le-am făcut…

Din nou vuietul ăla… Cobor în trafic pe câteva serpentine rupte parcă din Transfăgărăşan, atâta doar că jos e Vălişoara, nu Sibiul. Cotesc dreapta şi ies repede din şoseaua mare ca să urc spre Ormindea. Din vârf, asfaltul este nou şi plutesc prin valea asta, printre case de toate felurile şi dealuri cu pante dulci şi colorate. Pe o urcare, un câine scăpat dintr-o curte sare spre mine, să-mi dea de înţeles al cui e teritoriul prin care trec dar am inspiraţia să strig imediat la el „Hai, marş acasă!” şi el se întoarce, brusc liniştit şi merge cuminte spre curtea lui. Am senzaţia că de data asta am nimerit parola. Dintr-o curte îmi zâmbeşte faţa ciudat de bine lucrată a unei sperietori. N-aş zice că e de ciori, pentru că e înfiptă în pământ în mijlocul unei curţi noroioase, în care un porc zace leneş. Să se fi temut proprietarul de ulii? Da’ ce legătură are asta cu ditamai porcul? Abia mai târziu observ şi găinile care ciugulesc prin noroiul ăla.

Când ajung deasupra Băiţei, unde va trebui să cobor ca să închid cercul turei de azi, mai încerc un telefon spre Călin care pare pierdut pe dealurile din jurul meu. Nu prea ştie unde e şi cum ne-am putea reîntâlni. Deh, de-ale MTB-iştilor… Ăştia chiar că rătăcesc prin natură, uneori la propriu. Pozez în vale cel mai frumos copac din toamna asta şi mă hotărăsc cu greu să îmi dau drumul spre sat, pe nişte pavate a căror existenţă acolo este – cel puţin pentru mine – inexplicabilă. Cum să laşi aşa ceva pe drum, când tocmai ce ai asfaltat până acolo şi drumul e ca linoleumul? Ba, mai mult, din pavaj lipsesc pietre iar Fabiana cred că mă înjură în mintea ei mică ce stă, probabil, undeva sub ghidonul ce se scutură ca un apucat. Oare unde-s pietrele alea lipsă? Să fi fost recent vreun derby între Şoimii Băiţa şi Avântul Ormindea iar suporterii au vrut să-i copieze pe cei din Bucureşti?

Comuna n-o mai traversez, aleg să merg spre „centura” localităţii. De acolo se aude muzică şi nimeresc în plin târg. Mă plimb puţin, produsele tradiţionale româneşti nu lipsesc, tarabe cu halva şi kurtos kalacs îmi fac cu ochiul, dar rezist. Poate aş fi oprit la o plăcintă cu telemea, dar nu era… Driblez printre nişte „măslinuţe” de lângă ţarcul oilor, mai fac câteva poze cu bisericuţa aia de la intrarea în sat şi apoi plec spre casă. Mi-e puţin groază de spărturile alea din drumul de beton dar azi sunt inspirat şi găsesc un mic drum ocolitor, prin stânga, care mă salvează. De reţinut. Depăşesc stadionul, aşezat – ca într-o metropolă care se respectă – la marginea localităţii şi pedalez deja de-acum pe ultima parte a traseului.

Dacă la începutul turei îmi fac întotdeauna încălzirea fizică, rulez uşor şi mă pregătesc pentru căţărările care la mine niciodată nu lipsesc, pe final e momentul în care schiţez deja articolul ce urmează să ajungă la voi în fiecare vineri. E un fel de încălzire la scris. Ăsta e momentul în care eu devin ciclistul media, ciudatul care pedalează în timp ce vorbeşte singur într-un repotofon micuţ, ascuns în palmă. Dar niciun sacrificiu nu e prea mare ca să ajungă locurile astea minunate în casele voastre…

 

 

 

 

 

Loading...