Din meniul pădurenilor. Plăcintele coapte de nana Treja din Cerbăl nu rămân niciodată nemâncate
Pădurenii sunt oameni gospodari şi primitori. Cine le trece pragul este primit cu braţele deschise, cu zâmbetul pe buze, este aşezat la masă şi omenit cum se cuvine cu “jinars” şi plăcinte pădureneşti. Nana Treja nu face rabat de la regulile nescrise ale pădurenilor şi nu este dată ca vreun oaspete să-i treacă pragul fără să fie cinstit ca atare.
Pe Nana Treja din Cerbăl am găsit-o plămădind aluatul pentru plăcinte şi pregătind “papa” pentru umplutură. În sobă ardeau lemne de fag, iar tigaia cu “oloi şi unsoare” era deja pregătită pentru copt.
Aluatul precum “cipca”
Prepararea plăcintelor pădureneşti poate părea simplă la prima vedere, dar procedeul este cât se poate de complicat. Iar pentru ca produsul finit să fie o reuşită, trebuie urmaţi cu sfinţenie câţiva paşi esenţiali. Reţeta este preparată de pădureni de zeci de ani, fiind transmisă din generaţie în generaţie.
“Prima dată punem apă mestecată cu sare şi drojdie, dar drojdie mai puţină ca la orice aluat. Secretul e să fie aluatul şi plăcinta subţire, nu «gogoş» umflat. Plăcintele nu se fac din aluat înnăcrit (dospit- n.red.). După ce ai muiat aluatul, care trebuie să fie mai vârtos ca ală de cozonac, începi să găteşti umplutura”, explică nana Treja, în timp ce modela o bucată de plămădeală. Iar cum aluatul prindea o formă ciudată în mâinile gospodinei iscusite, nana Treja ne scuteşte de-o întrebare şi ne dezvăluie un alt secret:
“Plăcinta pădurenească se face din aluat sucit, împăturat în şase sau opt colţuri. Se face în colţuri pentru ca plăcinta să fie rotundă şi să se potrivească în tigaie”.
Se coc musai la foc de lemne de fag
După prepararea aluatului, următorul pas este pregătirea papei de plăcintă.
“Umplutura, la care noi îi spunem papă de plăcintă, se face din zămătişă proaspătă sau caş dulce de oaie. Se pune în funcţie de cantitate. De pildă, la un kilogram şi jumătate de aluat, umplutura o facem din zece ouă şi peste un kilogram de caş. Din această cantitate ies peste douăzeci de plăcinte”, explică nana Treja, mândră că n-a fost dată să le coacă şi să rămână cu ele nemâncate.
“După ce am tăiat aluatul în colţuri, am pus umplutura şi am împachetat plăcinta, ea se pune în tigaie cu oloi şi unsoare. Dacă pui numai oloi se întăresc. Ele trebuie să fie şi a doua zi moi, de-aia se pune şi unsoare în tigaie. Se prăjesc în tipsie, pe sobă. Dar nu la foc tare, pentru că altfel se prăjesc prea iute şi nu se coace umplutura. Trebuie copte la foc mediu şi lemnele musai să fie de fag, ca să fie jâghi în sobă”, adaugă pădureanca.
“Plăcinta-i baza”
După ce s-au copt plăcintele, fiecare le mănâncă “după cum îi prieşte la stomac”. Fie că se consumă calde, imediat ce au fost scoase din tigaie, fie că sunt mâncate reci, a doua zi, ca gustare sau desert, plăcintele pădureneşti sunt nelipsite din meniul pădurenilor.
“La noi se fac de obicei sâmbăta plăcinte, fie iarnă, fie vară. Se fac sâmbăta, pentru că duminica noi nu coacem şi să avem în casă în cazul în care ne vin musafiri, să-i omenim. În zona asta nu se prea fac prăjituri. Numai la zile de sărbătoare, nedeie, Paşte, Crăciun, atunci se fac şi prăjituri, dar plăcinta e de bază”, explică nana Treja, în timp ce scotea ultimele plăcinte rumenite din tigaie.
După ce a terminat de copt plăcintele, nana Treja a ţinut să recomande şi “cocoanelor de la oraş” să prepare aceste bunătăţi acasă, în loc să dea banii pe “plăcintele alea fără nicun gust”, făcute prin laboratore.
