Cum se vede lumea de pe cel mai înalt vulcan din lume. Povestea expediţiei pe Ojos del Salado (Galerie Foto)

Vă mai aduceţi aminte, exact, ce făceaţi, duminică, 18 ianuarie, la ora 15.30?! Alexandra Flavia Marcu şi tatăl său sigur nu vor uita prea curând cum şi-au petrecut miezul acelei zile. Pentru că fix în acel moment ajungeau în vârful celui mai înalt vulcan (activ) din lume, Ojos del Salado (6.893 de metri altitudine), din Chile. După un urcuş de opt ore şi o expediţie ce a durat, în total, nouă zile.

„Cea mai lungă, cea mai interesantă şi cea mai dificilă dintre toate!”, povesteşte, cu entuziasm, tânăra de 17 ani din Deva, care a bifat acum, împreună cu tatăl său, şase dintre cei mai înalţi şapte vulcani din lume. Ultimul e taman în Antarctica. Speră să-i spună povestea cât mai curând. Şi va avea ce împărtăşi, pentru că după ce va ajunge şi în vârful lui, va fi doar a treia femeie din lume care se poate lăuda cu o astfel de performanţă.

Aclimatizarea, în cel mai arid deşert din lume

Peste 24.000 de kilometri, dus-întors. Trei avioane şi un drum lung cu autobuzul, de la Santiago de Chile la Copiapó (în jur de 800 de kilometri), cea mai importantă aşezare din jurul deşertului Atacama. Acolo unde Alexandra şi părinţii ei au fost întâmpinaţi de Radu Almăşan şi Mihai Lucian, doi români stabiliţi de ani buni în zona celui mai arid deşert din lume, care au auzit din media de proiectul lor şi au ţinut neapărat să îi sprijine. „Au auzit că ne pregătim să ajungem pe Ojos del Salado şi au ţinut neapărat să ne ajute în demersul nostru. Au fost de real ajutor şi până să începem expediţia şi după, când ne-au arătat o sumedenie de locuri în Chile, şi cărora le mulţumim nespus”, spune Alexandra, căreia îi place să caracterizeze expediţia din America de Sud ca fiind un adevărat maraton. „Nici nu am ajuns bine, că am şi plecat să cumpărăm tot ce aveam nevoie pentru expediţie. Cei care ne-au întâmpinat au insistat să ne odihnim o zi, însă am uitat de oboseală şi am hotărât că aşa ar fi cel mai bine. Tot ei ne-au dus cu maşina proprie până în deşert, pe un drum deloc prietenos. Drept dovadă că am pierdut 20 de litri de apă, extrem de importanţi pentru noi în această perioadă, însă până la urmă deşi a fost un moment demoralizant, lucrurile s-au aşezat în aşa fel încât aventura noastră să meargă şnur”, spune Alexandra. Aclimatizarea propriu-zisă a durat şapte zile. O săptămână în deşertul preferat până şi de experţii NASA pentru testarea celor mai noi prototipuri spaţiale. „Am hotărât să facem totul treptat, aşa că aclimatizarea a durat ceva timp. Oricum, să mergi, zilnic, câteva zeci de kilometri cu rucsacul în spate nu e deloc uşor. Cenuşa vulcanică ce ia locul nisipului e pretutindeni, toate hainele au fost pline de acest praf de siliciu, care a devenit la un moment dat extrem de supărător”, povesteşte adolescenta.

O infecţie pulmonară şi rău de altitudine

Expediţie-maraton. Cuvânt cheie. La fel ca şi în probele de anduranţă şi aici, crezul pe care îl îmbrăţişezi e „să nu renunţi aproape niciodată!”. Îl alături unei doze mari de optimism şi ţelul e mai uşor de atins, indiferent de obstacole. La fel au gândit şi cei trei Marcu. Pentru că, pentru prima dată într-o expediţie, şi mama Alexandrei a fost aproape. Ba chiar se poate lăuda că a ajuns până la ultimul refugiu de dinaintea vârfului, undeva la 5.800 de metri! „Mama e tot timpul punctul nostru de sprijin. Dacă până acum ne susţinea de la distanţă, acum ne-a însoţit. Nu i-a fost deloc uşor însă, pentru că a resimţit din plin schimbarea de altitudine, dar treptat s-a obişnuit. Şi a ajuns până la ultimul refugiu! De probleme n-a scăpat însă tata, care a făcut o infecţie pulmonară chiar cu o zi înainte de a porni spre vârf. Am fost la un pas de a renunţa însă în cele din urmă s-a simţit mai bine şi nu ne-am mai uitat înapoi. Asta deşi, pe parcurs, ne-am tot întâlnit cu grupuri care renunţaseră pe drum la a mai urca. Fie pentru că ninsese, fie pentru că, efectiv, nu s-au simţit în stare. E demoralizator să vezi cum, încet-încet, rămâi singur după ce grupurile din jurul tău pleacă înapoi, însă la scurt timp îţi spui că n-ai ajuns degeaba până acolo şi că trebuie să încerci. Şi aşa am făcut!”.

Tricolor la 6.800+

Au pornit spre Ojos del Salado la 05.30 dimineaţa. Pe drum, trei chilieni li s-au alăturat, după ce nu reuşiseră să ducă la bun sfârşit o altă expediţie. Au renunţat la o zi de pauză pentru a urca spre vârf alături de Alexandra şi de Dan. Acolo unde au şi ajuns, după opt ore istovitoare. „De la refugiu puteai vedea cam jumătate din drum. Atunci mi-am şi spus că nu poate fi atât de greu, că nu o să ne ia foarte mult timp să ajungem sus. Nici vorbă însă! Ascensiunea a fost foarte dificilă, terenul greoi, cu o porţiune de escaladă. Însă când ajungi acolo sus, uiţi de toate. Priveliştea te lasă fără cuvinte, iar sentimentele care te încearcă sunt de nedescris. Ne-am îmbrăţişat, am desfăşurat tricolorul şi ne-am pozat conform obiceiului. Mai mult, în vârf, există o cutie metalică inscripţionată cu «Banco de Chile» în care am regăsit un caiet în care s-au semnat toţi cei care au ajuns în vârf. Acum, undeva în josul unei pagini stă scris «Alexandra şi Dan Marcu, România» şi alături sigla Premianţilor fără premii!”, adaugă cu mândrie Alexandra, care, după coborâre, a mai stat două săptămâni în Chile, timp în care românii de acolo i-au făcut cunoştinţă cu cultura uneia dintre cele mai interesante ţări din America de Sud.

În acest moment, Alexandra şi Dan Marcu au bifat şase dintre cei mai înalţi vulcani ai lumii, după ce, în trecut, cei doi au mai ajuns şi pe Uhuru din Kilimanjaro (5.895 de metri), Pico de Orizaba din Mexic (5.636 de metri), Kazbek din Georgia (5.047 de metri), Damavand din Iran (5.610 de metri) şi Mount Giluwe din Papua Noua Guinee (4.367 de metri). Ultimul pe listă este Mount Sidley, din Antarctica (4.285 de metri).