Cronică sentimentală. Printre blăjenari în raiul numit „Grosuri” (GALERIE FOTO)

„Ăsta-i a’ lu’ Țoț! Nu l-am mai văzut de mult pe aici. Da’ ăla cine-i?”, „Cred că îi de-a Bădăilor. Da, îi pruncu’ lu’ Pătru, a Bădăilor!”, vine răspunsul. „Nu-l ştiu!”. „Uite-l şî pă Niculae! Ce mai faci mă, Niculae?!”. Blăjenarii din satul Grosuri s-au adunat acasă, unii veniți doar de peste un deal și o vale, alții de la sute de kilometri. Pe un platou de unde zarea este străjuită într-o parte de vârful Găinii și în cealaltă de semeția Vulcanului, fiii satului Grosuri s-au întâlnit să-și păstreze „verzi” rădăcinile.

Am aflat prima dată despre Grosuri din poveștile tatălui meu, iar când am ajuns prima dată acolo mi-am dat seama că locul este cu adevărat unul pe care doar în basme îl mai poate cuprinde imaginația. Acum 35 de ani, Grosuri era o „simfonie” de dealuri și văi așezate într-o „covată”, străjuită de vârfurile semețe ale Srâmbei, Cocoșului, Dealului Mâțului, Dragu Brad și stâncile albe ale Vulcanului. Iar undeva în zare, semeț și unic, vârful Găinii stă ca o pecete a Apusenilor peste raiul care se întinde la poalele său.

Fiii satului, întorși acasă

De trei ani, la inițiativa unor grosureni plecați din sat, dar care și-au păstrat legăturile cu vatra natală, preoții Nicolae Ciocan și Andrei Șortan, și fiii satului Gheorghe Drăgoiu, Daniel Lazăr, Ioan Jurca, Ioan Lazăr și Candin Simedrea, pe vârful unui deal care străjuiește satul, se adună întreaga comunitate. Câțiva locuiesc chiar în sat, alții vin de la zeci sau sute de kilometri. Dar pe toți îi unesc rădăcinile comune ale apartenenței la aceste locuri. În general oamenii se cunosc. Sunt rude sau doar vecini. Sunt și din aceia care au plecat de mult din sat, sau nu au trăit niciodată acolo, dar bunicii sau părinții lor au aparținut comunității grosurene. Sunt bineveniți și ei, și sunt mai bucuroși pentru că își descoperă rude necunoscute sau de care știau doar din poveștile bunicilor ori ale părinților. Acompaniați de muzica specifică Apusenilor se deapănă amintiri, se reconstituie fragmente din istoria familiilor. „Trebuie să ne adunăm aici și să nu lăsăm să moară satul acesta. Avem aici casele bunicilor și părinților noștri, de aici am plecat în lume și aici trebuie să ne întoarcem. De aceea am organizat această întâlnire a fiilor satului, ajunsă la a treia ediție, și sperăm să o putem organiza în continuare”, declară „sufletul” acestui eveniment, Gheorghe Drăgoiu. Semnalul deschiderii oficiale a evenimentului nu putea fi dat decât de tulnicăresele din Blăjeni. Existența lor și sunetul tulnicelor sunt dovada că satul risipit printre văile Apusenilor este încă viu.

Oameni de stâncă, printre crestele domoale ale Țării Moților

În Grosuri, Evul Mediu s-a terminat cu mai puțin de un secol în urmă. Oamenii trăiau în comunități mici, izolate, dar în care valorile morale erau mai presus de orice altă lege. Pantele domoale ale Apusenilor erau lucrate de oamenii de aici cu vacile și caii, iar cei mai bogați, care nu erau puțini, aveau câte două perechi de boi. Orice activitate era legată aici de animalele de povară și întrajutorarea dintre oameni. Viața grea a grosurenilor i-a făcut să fie mult mai uniți decât oamenii de la șes, dar și mai răbdători. Aliatul lor principal, aici, era timpul. Practicm aproape totul era produs în mica comunitate dintre dealuri. Grosurenii lucrau pământul, puneau cartofi, porumb, cereale, in și cânepă, pe care tot ei le prelucrau. Aveau vite, oi, stupi, porci și păsări. Lemnul știau să-l prelucreze ca orice moț adevărat. Practic, doar sarea, petrolul și chibriturile erau produse pentru care merita să coboare din inima Apusenilor, până la oraș. Învățătorul și preotul erau tot dintre ei, oameni care puneau creionul și cartea în mâna copiilor sau se rugau pentru sufletele credincioșilor, pentru ca apoi să ia coasa, sapa ori coarnele plugului. Locuri de muncă plătite nu existau prin acele locuri, iar „băile” de aur de la Roșia, Abrud sau Barza erau prea departe de ei. Mai târziu, când au apărut autobuzele, oamenii din Grosuri au devenit navetiști și mineri. Comunitatea însă nu s-a schimbat. Grosurenii au rămas aceiași oameni harnici care, pe lângă munca de „băieși”, au rămas fideli pământului și vitelor lor. Până când minele s-au închis, pruncii au făcut școală și au plecat la oraș, bătrânii, rămași singuri, nu au mai avut putere și s-au mutat la prunci. Viața la oraș era mai ușoară!

„Oamenii-copaci”, cu rădăcinile adânc înfipte în vatra familiei

În codul genetic al oamenilor cu rădăcini în Grosuri sunt prinse adânc rădăcinile, mândria apartenenței la aceste locuri, bucuria de a respira aerul de aici, de a bea apa cristalină și rece a izvoarelor de aici. Ceva, tainic și puternic, îi cheamă pe grosureni acasă. Spre deosebire de alte sate risipite printre văile și crestele Apusenilor, în Grosuri s-au întors acasă foarte mulți fii ai satului. Casele sunt încă bine îngrijite și drumurile de acces spre ele, chiar dacă abrupte, sunt practicabile. Terenurile nu mai sunt lucrate ca înainte, foarte multe dintre holdele sau fânețele de altădată sunt acum ocupate de pădure. Dar oamenii au rămas aceiași, harnici, primitori, răbdători și puternic ancorați în rădăcini.