Colloseumul din Munţii Şureanu

În munţii Şureanu există mai multe locuri pe care natura nu şi le-a schimbat parcă de la începutul lumii. Printre cele mai spectaculoase se numără Lunca (Fundătura) Ponorului. Primăvara locul arată ca un lac, vara e o luncă superbă, toamna e o mlaştină, iar iarna, un uriaş patinoar natural.

Până aproape de Peştera „Cioclovina cu apă” ajungi cu maşina prin Călan, apoi Boşorod şi Luncani. După ce zăboveşti o jumătate de ceas pentru a-i admira apele-i reci şi curate cum năvălesc în afara-i, trebuie să apuci pe o cărare ce merge spre sud-est. Primul urcuş e destul de greu şi reprezintă doar „încălzirea”.

Pune preţ pe o parte din „Palma lui Dumnezeu”

După o oră de mers în direcţia potrivită, în faţă se deschide Lunca Ponorului, sau locul numit cândva de un cioban „Palma lui Dumnezeu”.

Câinii te simt decum ajungi pe muchia amenajată pentru calea ferată îngustă de pe vremuri, cu care se scotea guano de la Cioclovina. Încep să latre punându-l în alertă pe cioban. Bărbatul se ridică destul de greu sprijinindu-se pe bâta-i subţire şi lungă. Se numeşte Arsenie Marcu şi n-a fost angajat niciodată. S-a ocupat doar cu agricultura. „ Până când am avut 25 de ani aici am stat – spune bărbatul arătând spre casa-i blindată la uşi şi ferestre cu scânduri şi gratii – Apoi ne-am tras mai jos, la Cioclovina. Aici mai venim numai vara, cu oile, cu vacile şi stăm până când ţine vremea. Mi-s bătrân, am deja 65 de ani, ş-aş vrea să vând casa şi locul. Nu vă interesează?”. Negocierea merge uşor, dar se termină brusc. Mai întâi spune cu un zâmbet ce abia i se întrezăreşte pe chip: „3 miliarde cer! Nu-i bun?”, după care scade preţul brusc: „Dacă chiar vreţ’ să luaţ’, las şi la două miliarde”.

Ograda lui Arsenie Marcu e destul de mare, cam o zecime din toată Palma lui Dumnezeu. În plus este şi ferită de locul în care Ponoriciul intră în pământ, formează o mică mlaştină, după care se pierde sub stâncă pentru a forma Peştera Cioclovina.

Au crescut împreună cu sălbăticiunile

Dincolo de ograda lui Arsenie Marcu, vreo trei case stau ca şi părăsite. Aparţin unor familii din Fizeşti ori Cioclovina şi se numesc „conace”. Oamenii n-au putut renunţa definitiv la ele, chiar dacă s-au mutat în zone mai uşor accesibile, pe văi. Păşunile de aici sunt, spun ei, mai bune decât oriunde-n lume. Drept este că lumea lor are margini care se opresc, la Deva, ori la Sebeş.

Traseul de urmat taie-n lung „Palma lui Dumnezeu” şi-i urcă parcă pe degetul ei arătător spre o altă poiană largă. Un alt conac apare-n stânga. Doar câinii vin lătrând vreo 500 de metri în goană şi nu se opresc decât la 10 metri de intruşi. La încă 20 de minute în sus, dintr-un „conac” mai modest, aproape o colibă iese David Stănescu. Are 64 de ani, la fel ca vecinul lui aflat la un ceas de mers pe jos distanţă, şi poartă parcă acelaşi clop negru şi uşor ţuguiat. David mai are de gând să stea „la conac” până la prima zăpadă, mai ales că a fost un an bun pentru păstorii din zonă. „Anu’ ăsta n-o venit nici lupu’ nici ursu’ aici, la mine. Da şi dacă venea, nu era bai, că doară suntem obişnuiţi. Şi noi cu ei, şi ei cu noi, că doar am crescut împreună” râde ciobanul, dupa care se scuza si coboara-n vale, de unde-l strigă Nana Mărie, o vecină de la alt „conac”, că tot are să-i spună ceva urgent şi trebuie să plece şi ea la ale ei.

De la „conacul” lui David Stănescu, se urcă pieptiş o coastă până când ajungi într-un drum forestier. Apuci dreapta şi drumul te duce până aproape de Lunca Ponorului. Te opreşti când la stânga-ţi apare, ca într-o lingură naturală, între două culmi, o casă şi o grădină. Aparţine familiei Murgoi şi este doar unul dintre cele trei „conace” pe care le deţine în Şureanu. „No stăm în Federi iarna, ş-apăi de cum vine primăvara urcăm cu animalele sus aici, dup-aia merem la Porumbei, de-acolo la Vealea Rea, dup-aia tot aici, şi când să strâcă vremea, ne scoborâm cu oile-n sat. Acolo numa iarna stăm cu ele”, explică Dorica Murgoi (60 de ani).

Arena naturală din Şureanu

Din gospodăriea familiei Murgoi mai faci doar doi paşi spre Est şi Lunca Ponorului (sau Fundătura Ponorului) te blochează. Sub tine se cască un hău mare dar frumos. Mai întâi eşti blocat de frumuseţea locului: un Colloseum natural, în a cărui arenă (lungă de vreo 300 de metri şi lată, în medie de 80 – 100 de metri) gladiatorii sunt înlocuiţi de căpiţe de fân inerte. Dincolo de el, răsfirate, stau trei conace, prea mici ca să-i deranjeze liniştea. Pajiştea verde, râuleţul care face zig-zaguri pe marginea de Nord a „arenei după care o traversează şi se lasă înghiţit de pământ pe sub un perete imens de stâncă, te fac să cauţi cu înfrigurare cărarea care duce jos, pe pajiştea încă verde din care se înfruptă vreo 20 de oi şi doi cai. De jos, perspectiva este parcă şi mai spectaculoasă. De jur împrejur, stâncile calcaroase care ies din frunzişul care începe încet încet să îngălbenească par că sunt străjeri ce-ţi urmăresc orice mişcare.

Doar Ponorul pare mai prietenos. Curge lin, extrem de silenţios, atipic unui râu de munte. Trebuie să-ţi ţii respiraţia ca şi să nimereşti un moment în care talăngile oilor nu fac zgomot ca să auzi un clipocit clar al apei. Apa Ponorului te hipnotizează şi te obligă să-i urmezi cursul până sub peretele mare de stâncă. La 10 metri de locul în care şi-a găsit intrarea în stâncă este încă linişte. Te apropii şi vezi apoi cum apa este sfâşiată în două de muchia stâncii şlefuită de Dumnezeu la 90 de grade: jumătate din debitul Ponorului merge spre stânga şi se prăvăleşte şiroind în adâncuri, în timp ce jumătatea care apucă spre dreapta se luptă cu o gaură un pic mai mare decât un pumn, iar din această luptă iese un zgomot continuu, oarecum înfricoşător, asemănător cu cel al unui aparat de sudură alimentat cu oxigen.

La vreo 50 de metri în stânga locului în care Ponorul se ascunde-n măruntaiele muntelui unde sapă şi acum Peştera Şura Mare, există şi o „supapă” de rezervă. Primăvara, când se topesc zăpezile, întreaga arenă a „Colloseumului” natural este inundată, devine lac. Apele se adună în cantităţi mari, iar cele două „supape” naturale nu sunt suficiente pentru a face apa scăpată prin galeriile încă înguste ale muntelui. Abia când dă căldura cu adevărat este drenat „gazonul” stadionului natural. Toamna, în urma ploilor, se acumulează din nou apă, şi se formează o mlaştină temporară pe care apoi frigul iernii o îngheaţă transformând întreaga suprafaţă plată într-un adevărat patinoar.