Boaca de la Târsa, femeia care a coborât la oraş o dată la 30 de ani

„Boaca” de la Târsa este o femeie simplă a cărei viaţă este la fel ca-n urmă cu 200 de ani. Se numeşte Ioana Romoşan, locuieşte în Târsa, un sat de pe o culme a Munţilor Orăştiei. Nici acum nu prea înţelege cum pot oamenii să locuiască în blocuri. A văzut blocuri de locuinţe cândva prin anii ’70, apoi abia prin 2012. Prima dată a coborât la târg, la Haţeg. A doua oară a fost nevoită să coboare în oraş, de data asta la Orăştie, pentru că inima i-a făcut probleme.

Pe durata internării n-a reuşit să-şi dea seama cum merg lucrurile la oraş, însă a reuşit să-i uimească pe medici. La 85 de ani, singura sa problemă de sănătate este cea cardiacă. „De Anu’ Nou, anu’ trecut m-o pălit de zici că mi-o dat careva cu bâta-n cap. M-am dus cum am putut la o vecină care o trimis vorbă la nepoată-mea, la Căstău. O venit nepoata de m-o luat şi m-o dus cu căruţa până la Căstău (la vreo 20 de kilometri distanţă de satul Târsa). O fost noapte când am ajuns la Orăştie. N-am văzut nimic. Dup-aia am stat în spital. Am şăzut cuminte acolo în salon. Doctorii s-or mirat că, la anii mei, numa baiu’ ăsta l-am avut, cu inima, în rest, nimic – nimic. Când am plecat era zâuă, da’ tăt n-am văzut mare lucru. Numa’ o nebuneală de maşâni. Mare nebuneală. Dup-aia am stat o săptămână la Căstău (un sat de vale mult mai mare şi mai circulat decât Târsa – n.red.), da’ nu mi-o plăcut”, povesteşte Ioana Romoşan. Femeia nu mai coborâse la oraş de mai bine de 35 de ani.

Viaţa în lumea uitată

Boaca are o căsuţă mică, iar din gospodăria ei mai fac parte o cămară şi un mic grajd, toate adunate într-o poiană frumoasă. Nu are decât o pensie de agricultor. Încă mai are bani vechi, de pe vremea lui Ceauşescu. Spune că n-a avut pe ce să-i dea. De fapt, i se pare de neacceptat să plătească pentru căldură şi apă, cum a auzit ea că fac orăşenii. Din pensia ei de 100 de lei îşi mai cumpără de la magazinul din Târsa câte un litru de ulei, un kilogram de zahăr, câteva pâini şi… cam atât. „Restu’… restu vine de la ce-mi dă Dumnezeu aicea. Uite, am nucu ăsta mare şi fain. Da’ io nu poci roade nucile. Le dau la o vecină şi ea-mi dă altceva, ce-oi avea nevoie mai la toamnă”, explică bătrâna.

Trei lucruri contează mult în viaţa Ioanei Romoşan: Dumnezeu, oile şi pământul. Spune că Dumnezeu îi dă putere să muncească zi lumină, iar oile şi pământul o ajută să supravieţuiască. Mai nou, într-o cuşcă de lângă intrarea în căsuţa ei de lemn, ţine vreo 10 pui de care e tare mândră: „Îs de-ăia americani. Le mai dau drumu’ din cuşcă şi tăt după mine vin. Unii mi să mai urcă pă umăr şi acolo stau”. Vara are destul timp pentru cosit ograda şi pentru îngrijit trei petice de pământ în care şi-a pus porumb, fasole şi cartofi. Oile îi sunt acum plecate mai sus în munte. Acasă are doar doi berbeci şi câteva mieluşele. În fiecare primăvară îşi completează pensia cu ce-i mai dau oamenii cărora le dă miei pentru dus la târg. „Nu iau pă un miel trei milioane că doară nu-i vacă. Îmi dau oamenii ăştia cam 300 – 400 de mii” (lei vechi). Ni se pare puţin, Boaca e un pic descumpănită, dar trece repede peste subiect. Femeia ne lămureşte, în sfârşit, de unde i se trage şi porecla. „Of, Doamne! Bunicu’ meu o fost într-o vară prins cum fura nişte boci (bostani- n.red.). De-atunci lui i s-o spus «Boacă», iar nouă, la tăţ’ ni s-o spus dup-aia «a lu’ Boacă»”.

Singură, în sălbăticie

Boaca n-a fost niciodată la şcoală. De mică a fost trimisă cu oile, pe munte. A fost căsătorită de două ori. N-a avut noroc. Primul bărbat i s-a prăpădit de tânăr, iar al doilea „era un beţât şi jumătate care o schimbat şepte muieri”. L-a lăsat ea, şi-a vândut câteva oi şi, cu 5000 de lei, cu 32 de ani în urmă şi-a cumpărat un teren de vreo două hectare. E singură, iar până la cei mai apropiaţi vecini ai ei e de mers aproape un kilometru. „Duminica mă mai duc pi la ei să mai văd, să mai aud şi io cum cântă cutia aia (televizorul – n.red.). În rest, îs numa’ p-aici, p-acasă. Am de grijit la mioare, de dat la pui. Plus că acuma-i vară şi, dacă nu-mi cosesc iarba, la iarnă cu ce-mi ţin oile?! Îi tare greu iarna, da’ şi vara. Acuma o săptămnână m-am trezit cu un lup aici, lângă casă. Am ieşit la el cu bâta, da tăt o luat o oaie. Era mare cât un viţeluş, ş-avea o coadă groasă şi-ndoită. Aşe-i la munte! Mai vine şi ursu’, toamna. De urs mi-i frică, da de lup nu mi-i”.

Nu vrea să plece

A avut patru copii. Unul dintre ei, „însurat pe la Bihor, pe unde-o fi Bihoru’ ăla nu ştiu că n-am fost”, a făcut infarct pe când avea vreo 30 de ani. Ceilalţi trei, un băiat şi două fete, îşi duc deja bătrâneţile prin alte părţi ale judeţului Hunedoara. Au şi ei între 60 şi 65 de ani şi le vine greu să mai urce-n munte, în satul pe care mama lor refuză să-l părăsească. Vorbeşte despre copiii ei în timp ce întoarce de pe-o parte pe alta câte o clătită cu care-şi tot îmbie oaspeţii. De data asta se simte în vocea ei regretul că nepoţii şi copiii îi sunt departe. Au tot rugat-o să se mute la ei, dar de fiecare dată a răspuns hotărâtă: „Cum să plec de-aici?!”. 85 de ani Ioana Romoşan a trăit fără curent, fără frigider, fără radio, fără televizor, fără maşină de spălat. Singurele zgomote din preajma casei sale sunt foşnetul copacilor, dăngănitul clopotelor şi ciripitul păsărilor. Acum nu mai are nicio şansă să trăiască altfel. Şi nici nu vrea.