AVRAM IANCU – OMUL: Când a venit în lume Avrămuț
După ploile cu clăbuci ce măturaseră zile de-a rândul pădurile, fânețele și ulițele satului, trimițând mii de pârâiașe grăbite spre vale, cerul se spălase de nori, iar soarele mângâia cu raze calde întreg cuprinsul. Și câte nu erau de făcut într-o gospodărie de om harnic, pe o astfel de vreme: vacile trebuiau mânate la pășune, porcii și orătăniile trebuiau grijite și ele, în grădini erau de săpat cartofii și fasolea, iar pe luncă trebuia începută coasa, înainte să mai înceapă niște ploi care să culce tot fânul jos.
De aceea, într-o astfel de zi frumoasă de vară, fierberea era mare în Vidra de Sus. Sătenii erau răsfirați pe dealuri, la sapă sau fân. Dinspre gospodării se auzea zgomot aspru de bardă sau ciocan. Văsarii lucrau îndârjit pentru a-și termina donițele, ciuberele, blidele, gioabele, căucele, tulnicele și celelalte lucruri din lemn pe care le confecționau ei, vidrenii, pentru a-și procura o brumă de agoniseală. Să mai fi fost cel mult vreo zece zile până la Târgul cel Mare al Găinii, unde se adunau oameni de pe toată valea Arieșului dar și de pe cele trei Crișuri. Aici era câștigul lor cel mare din an, dar și veselia cea mai multă, de aceea lucrau cu spor și drag, gândindu-se la ziua ce se apropia cu pași repezi, o zi la fel de importantă pentru vidreni, precum ziua de Paști.
Fetele își pregăteau și ele lăzile frumoase de zestre, ticsindu-le cu tot ce lucraseră mai frumos în iarnă, spre a-și arăta la târg hărnicia și îndemânarea. Și cămeșa cea mai frumoasă și-o pregăteau, și poalele albe, să ia ochii feciorilor când s-or învârti în vârful muntelui, ca niște vântoase de vară, în iureșul jocului.
Iar pruncii satului, odată scăpați de unele griji ce le avuseseră de împlinit prin ogradă, mânați de arșița zilei, puseseră de o bălăceală strașnică în iazul morii Inceștilor. Cu toată căldură, apa venită din munte era rece, așa că se văzură curând nevoiți să iasă la soare, precum șopârlele. Dar cum cireșii satului erau în pârgă, tăbărâră spre crengile lor, pofticioși să se înfrupte din carnea dulce și zemoasă a cireșelor.
Doar în gospodăria lui Lisandru și a Mariei Iancu, născută Gligor, era mai multă liniște decât în mod obișnuit. Măriuța, sau Maria Mică, după cum îi spunea lumea datorită staturii mărunte, tocmai se pregătea să aducă pe lume al doilea copil. Băiatului, care curând văzu lumina zilei, îi puseră numele Avrămuț.
– Măriuțo, zise moașa, pruncu ista o ajunge om mare! Când s-o ivit în lume, în înaltul ceriului, o gaie mare o dat țipăt prelung. Așa să știi!
– No, hai, acu, Avrămuț dragă, să te scald! Ț-am pus în scăldătoare pită, să fii bun ca pita în lumea asta, trandafir, să fii roșu în obraji și drag la fete, miere, să fii la vorbă dulce ca mierea, busuioc, să ai noroc, bănuț de argint, să faci avere și să ai parte de muiere.
După ce-l spălă și-l înfășă în scutec alb de cânepă, îi puse pe buze apă dintr-un cingătău, să aibă glas frumos. Și i-a mai dat moașa unsore de urs, să se bucure în viață de puterea și vitejia ursului.
Apoi, s-a îngrijit și de lăuză și a pregătit masa pentru cele trei ursitoare, ce urmau să vină în noaptea aceea să ursească pruncul. A pus pe masă pită, sare, vin, busuioc și lumânări.
Și ursitoarele au venit ca niște pale suave de vânt, ce au mișcat ușor leagănul de nuiele al pruncului, agățat în grindă. Nimeni însă, nu le-a văzut și nu le-a simțit, poate doar pruncul, care a început a plânge, după ce au plecat…
Și i-au ursit să fie frumos și arătos, precum sunt brazii în munte și florile de pe coastă, strălucitor precum soarele, drag tuturor și de lume iubitor, cu vorba dulce ca mierea, dreaptă și înțeleaptă, curat la trup și suflet precum aurul și argintul, mare iubitor de țară și popor, puternic și neîndurător cu dușmanii, strateg desăvârșit. Iar la urmă i-au mai dat și un suflet ca o floare de crin, delicat și pur. Dar cel mai rău lucru pe care ele l-au făcut, e că n-au pus nici o îngrăditură, nici o pavăză, în jurul crinului… Au suflat apoi asupra pruncului, au oftat și s-au ridicat în văzduh. Ultima, s-a oprit puțin din zbor și-a privit cu tristețe spre prunc, clătinând din cap.
– Păcat de atâtea daruri! Fără ocrotire, floarea de crin nu va supraviețui! Curând își va pierde mireasma, va fi doborâtă la pământ, zdrențuită de vijelii, trântită și călcată în noroi de cizme imperiale…
Monica Cecilia Dușan, Muzeograf
Muzeul de Istorie Locală și Etnografie Brad
