“Am o viaţă normală pentru că eu am vrut asta”. Trecerea de la viaţa instituţionalizată la viaţa independentă, o provocare
La ora actuală în judeţul Hunedoara, peste 1.500 de copii se află în diverse forme de plasament, dintre aceştia 12 se pregătesc ca în acest an să îşi ia viaţa în mâini şi să ducă un trai independent. Reuşita lor depinde în mare parte de ei, însă în România de-a lungul timpului s-a pus un stigmat pe capul acestor copii, cu care trebuie să lupte pentru a avea şansa la o viaţă normală.
Din punct de vedere al politicilor sociale, şansele de integrare socială şi pe piaţa muncii a acestor copii sunt mari. Începând cu vârsta adolescenţei, în Centrele de plasament, aceşti copii învaţă câte ceva despre ce înseamnă o viaţa independentă, cum să se gospodărească şi ce să facă cu banii. Ba mai mult, sunt consiliaţi şi îndreptaţi către forme de învăţământ potrivite abilităţilor şi meseriilor pe care vor să le urmeze pe viitor. Însă, după terminarea studiilor şi părăsirea centrelor, aceşti tineri se trezesc în mijlocul unei societăţi, de multe ori incapabile să le asigure un suport de care au nevoie în perioada de tranzit de la viaţa de instituţie la viaţa liberă, fapt care îi face pe cei mai slabi dintre ei să cadă în zona delincvenţei. Chiar dacă în instituţii condiţiile de viaţă uneori sunt mai bune decât în familie, lipsa părinţilor şi a susţinerii emoţionale exercitate de aceştia asupra copiilor are efecte greu de compensat pe termen lung. Copilul odată abandonat într-un leagăn de copii parcurge automat un drum ce trece prin mai multe instituţii de ocrotire (leagăn, casă de copii preşcolari, casă de copii şcolari) până la finalizarea studiilor sau împlinirea vârstei de 18 ani. Trecerea de la adolescenţă la maturitate poate fi un şoc pentru mulţi tineri, încă “necopţi” pentru a-şi lua viaţa în mâini.
Destinul nu i-a dat de ales
Vasile M. are 20 şi un pic de ani, şi este un exemplu pozitiv a ceea ce înseamnă integrare socială pentru un tânăr orfan. Însă, povestea lui este departe de a fi una fericită. A fost abandonat de mamă în spital, şi până acum nu a avut şansa să o cunoască. De când se ştie a trăit în centrul de plasament iar “mamă” i-au fost pe rând asistentele sociale care i-au avut de grijă.
Despre familie nu vorbeşte prea multe pentru că nu ştie şi nici nu vrea să cunoască mai multe detalii despre cea care l-a abandonat. “Nu îmi cunosc părinţii, o singură dată acum mai mulţi ani, eram cred că în şcoala generală, am vorbit la telefon cu o femeie. Era bunica mea. Dar nu am cunoscut-o sau ceva, a fost aşa o discuţie fără vreun sentiment din nicio parte. Despre femeia care m-a născut nu ştiu prea multe, am înţeles că era tânără şi eu am fost o greşeală, şi că atunci când am vorbit cu femeia aia, era plecată dincolo. Ea nu m-a căutat, şi nici eu nu am de gând să o caut. De mult m-am obişnuit cu gândul că nu am de ales şi că sunt singur pe lume”, spune Vasile.
“Am o viaţă normală pentru că eu am vrut asta”
Vasile M. visează să fie bucătar într-un restaurant de prestigiu. Până să-şi îndeplinească visul lucrează ca ospătar încă de pe băncile şcolii şi reuşeşte să se întreţină singur. A terminat o şcoală de arte şi meserie cu profil de lucrător în
alimentaţia publică, ulterior a urmat un curs de formare profesională ca bucătar. “Lucrez ca şi ospătar încă de când eram la şcoală, pentru că am fost în practică şi unde am fost eu repartizat i-a plăcut patronului de mine şi m-a ţinut în continuare. La început am servit numai pe la nunţi şi botezuri, făceam şi eu un ban în plus, din care îmi luam haine şi dulciuri. Pot spune că acum am o viaţă normală, nu duc lipsă de nimic şi asta numai pentru că am avut ambiţie. Mi-a fost şi greu la început, nefiind obişnuit să fac totul singur. Cu banii m-am descurcat cel mai greu, dar cu timpul am învăţat să mă gospodăresc. Acum locuiesc cu chirie într-un apartament cu încă doi colegi, tot orfani, cum obişnuieşte lumea să ne spună. Şi ei lucrează dar în construcţii. Nu ne lipseşte nimic şi nu avem nevoie de ajutor, chiar dacă în şcoală ne spuneau în tot felul de la “handicapaţi” la “căminari”. Acum o ducem poate mai bine decât mulţi foşti colegi de ai noştri care nu au un loc de muncă şi trăiesc pe spatele părinţilor” spune cu mândrie Vasile.
Vasile îşi doreşte o familie
Despre viitor, Vasile povesteşte cu mare entuziasm. Vrea o soţie şi doi copii, un băiat şi o fată sau doi băieţi, încă nu e sigur. Dar peste câţiva ani, atunci când va considera că o să aibă destui bani să îi întreţină şi să le facă toate poftele. Însă până atunci are în plan ca la vară să plece ca picollo pe un vas de croazieră. “Am un prieten mai mare care după ce a plecat de la cămin s-a dus în Constanţa să lucreze tot ca mine, ospătar. După, a reuşit să plece pe un vas de croazieră şi am vorbit cu el şi mi-a spus că la vară o să mă ia şi pe mine. Se câştigă destul de bine. Aşa o să reuşesc să strâng bani şi peste vreo cinci ani o să pot să mă căsătoresc şi să am o familie. Oricum visul meu de când eram mic şi le ajutam pe femeile de la bucătărie, era să ajung bucătar la un restaurant mare, şi sunt convins că o să ajung numai că mai am un pic de învăţat. Până atunci îmi e bine şi aici unde lucrez”, a spus Vasile M.
Statul îi ajută pe cei care vor să fie ajutaţi
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Hunedoara are încheiate mai multe protocoale de colaborare atât cu firme private cât şi cu alte instituţii, pentru integrarea socio-profesională a tinerilor la părăsirea Centrelor de Plasament. “De anul trecut Direcţia are un protocol de colaborare cu societatea Reva din Simeria. Copiii cu vârsta de peste 16 ani, care doresc, sunt incluşi într-un program de formare profesională ca ucenici în cadrul societăţii. În acest moment avem cinci tineri care urmează un astfel de program. Pe de altă parte, de mulţi ani suntem în parteneriat cu AJOFM Hunedoara, în sensul că, tinerii participă periodic la bursa locurilor de muncă şi au acces privilegiat la cursurile de formare sau reformare profesională, susţinute de instituţie”, spune purtătoarea de cuvânt a DGASPC Hunedoara, Ionela Lazăr. Pe de altă parte, asistenţii sociali consiliază fiecare copil ajuns la vârsta adolescenţei, şi încearcă împreună găsirea unei profesii cât mai adecvată abilităţilor. Cu tineri de peste 16 ani se lucrează în special pentru formarea deprinderilor de viaţă independentă şi învăţarea unor aspecte importante de gospodărire.
“Reuşita noastră în integrarea socio-profesională a tinerilor ajunşi la vârsta părăsirii formei de plasament depinde mult şi de cât asimilează aceştia din ceea ce îi învăţăm. Pentru că avem cazuri care au reuşit şi cazuri care nu au reuşit să se integreze şi mai mult au un comportament delincvent. Prin programele pe care le implementăm încercăm pe cât se poate să contracarăm aceste comportamente” – purtător de cuvânt DGASC, Ionela Lazăr
(Foto: După ce ajung la vârsta majoratului, tinerii instituţionalizaţi dau piept cu viaţa, iar reuşita sau eşecul depinde doar de alegerile lor)
