Ultimele roţi de olar se mai învârt încă. Obârşa, satul meşterilor fără urmaşi

În prima duminică după Târgul Găinii, pe un platou montan care străjuieşte satul Obârşa din judeţul Hunedoara se organizează Târgul Olarilor. Evenimentul se vrea un mod de promovare a olăritului, cândva o îndeletnicire de tradiţie a satului, acum practicat de câţiva bătrâni.

Până dincolo de mijlocul secolului trecut, satele din Ţara Zarandului erau „specializate” pe confecţionarea obiectelor de uz gospodăresc. Practic comunităţile din localităţile aflate pe dealurile domoale care se ridică în dreapta Crişului Alb trăiau, pe lângă agricultură, din fabricarea oalelor, spetelor, roţilor de car sau a doagelor de butoi.

Obârşa, sat de olari

Satul Obârşa, aparţinător comunei Tomeşti, era vestit în tot Imperiul Austro-Ungar pentru oalele de lut care ieşeau de pe roţile celor câteva sute de olari. Oalele de aici sunt aproape tot atât de apreciate ca cele de Horezu, dar spre deosebire de celebrele vase olteneşti, cele de la Obârşa au întotdeauna şi o îndeletnicire practică nu numai estetică. Farfuriile, ulcioarele şi cănile ieşite din mâinile olarilor din Zarand pot fi deopotrivă agăţate ca ornament pe pereţi sau folosite zi de zi la preparatul sau servitul bucatelor.

Acum în Obârşa mai lucrează trei meşteri dintre care cel mai tânăr este trecut de 70 de ani. Oamenii spun că meseria lor nu mai are căutare, pentru că lumea modernă nu mai mănâncă din oale de pământ, chiar dacă nimic nu se compară cu sarmalele fierte într-un vas de lut sau laptele covăsit pus la acrit într-o fingie de pământ.

Confesiunea roţii de olar

Mâinile aspre ale bătrânului gârbovit peste care au trecut mai bine de 70 de ani grei frământă o bucată de lut şi o aruncă parcă cu ciudă pe roată. Lutul este adus cu căruţa de undeva de la marginea satului, dintr-o carieră specială şi este apoi înmuiat cu apă ca să fi mai uşor de prelucrat. Picioarele obosite ale bătrânului încep să împingă ritmat „volanta” roţii cu o cadenţă pe care sigur nu o vor atinge la umblat. Bătrânul aplecat de spate, care cu greu a ajuns până în atelier, parcă bea apă vie când se aşază în faţa roţii. Până gândurile ne zboară la transformarea omului din moş în vrăjitor al lutului, un blid de lut nears, umed şi mirosind a pământ jilav, se învârteşte deja pe roată. Ultimele retuşuri, un ornament gravat cu o unealtă specială, şi blidul este luat cu grijă de pe roată fiind despărţit de aceasta cu un fir subţire de cupru. O nouă izbitură pe roată, un nou bulgăr, câteva clipe şi o cană de lut nears iese din mâinile de vrăjitor ale olarului. Apoi o cantă, un ghiveci de flori şi tot aşa în câteva minute masa de lângă roată se umple cu vase care de care mai frumoase, lucrate perfect simetric, care aşteaptă cuminţi să fie vopsite şi apoi aranjate cu grijă în cuptorul de ars. Meşterul se ridică alene de la roată şi redevine acelaşi bătrân gârbovit peste care cei 70 de ani grei s-au aşternut ca o povară.

Povestea magiei cu pământ

Mircea Borza este unul dintre cei trei olari rămaşi în Obârşa. Este nemulţumit de impozitul mare pe care trebuie să-l plătească dacă îşi valorifică munca. „Nu mai fac oale numa' când oi fi chemat la un târg mare. Nu mai are rost să mă chinui. Sunt şi bolnav. Nu pot lucra numa' ca să plătesc impozit la stat. O să mai fac, aşa, de plăcere, când o să mă simt mai bine", explică olarul.  Mircea Borza spune că mai ales din 2008 a început să scadă vânzarea oalelor de Obârşa pentru că oamenii nu mai au bani cum aveau înainte. „Am fost şi la Muzeul Satului, la Sibiu, şi n-am vândut nimic. Am plătit benzină, am cheltuit cu mâncarea ş-am rămas în pagubă", povesteşte bătrânul. În sat mai sunt trei olari. Mircea Borza este cel mai tânăr dintre ei. „Copiii ăştia n-or vrut de tineri să facă oale. Mai bine să duc să s-angajeze şi gata. Îi păcat că n-o să mai facă nimeni oale aici, dar, las că o să să mai facă-n altie părţi din ţara asta, chiar mai fainie' ca aci", se consolează Mircea Borza.