Colonia muncitorească decăzută, de la Muncelu Mic

Un sat mineresc din judeţul Hunedoara s-a degradat în 15 ani cât altele în 100. Doar ruinele şi poveştile localnicilor mai aduc aminte de viaţa bună care se ducea aici până prin 1997 – 1998. Din fosta colonie muncitorească de la Muncelu Mic (la aproape 40 de kilometri distanţă de Deva) nu a mai rămas aproape nimic, după ce s-a închis mina, cu un deceniu în urmă.

Ziua-n amiaza mare, în Muncelu Mic, nici ţipenie de om pe uliţă. De fapt ceea ce pare a fi uliţa principală are case doar pe o parte. Pe cealaltă, un gard străjuieşte ogoarele care aşteaptă să fie acoperite de zăpadă. După pâlcul de case vechi, pe o culme se văd ruinele de beton ale fostei exploatări miniere. Nu a mai rămas aproape nimic din clădiri. Unele dau impresia că stau să se prăbuşească. Urarea minerească inscripţionată la intrare arată cât de „bun” a fost norocul minerilor de aici. La câţiva paşi mai în sus de ruinele mari şi mai reci decât frigul de afară, un fel de colibă lungă este singura clădire învieţuită. Din ea iese cu o găleată goală-n mână o femeie îmbrăcată doar într-un pulover roşu. Merge înfrigurată spre cişmeaua de peste drum. Este Elena Scutaru. Are 48 de ani dar arată mai în vârstă. „Aici, în colonia asta m-am născut, aici am crescut, aici am trăit şi aici am să mor. Nu am unde să mă duc. Am fost mulţi, am fost cu sutele aici. Am mai rămas doar vreo 10 – 15. Restul ori au murit, ori au plecat care pe unde a putut după ce s-o-nchis mina, acu's 15 ani”.

Au rămas cu amintirile

Femeia este venită la Muncel „de undeva din judeţul Alba”. Vecinele ei de asemenea sunt venite din alte părţi ale ţării, cu decenii în urmă, când mina mergea din plin iar bărbaţii lor le aduceau aici „pentru că aici se făceau bani buni”. „Eu şi soţul mai stăm aici. Amândoi câştigăm numa' 450 de lei pă lună. Acuma încă-i bine, că or fost ani în care am ţânut doi copii numa cu ce-am muncit cu braţăle, la câmp. Mai merem pi la pădurenii ăştia la lucru. O zi de sapă se plăteşte cu 30 de lei şi una de coasă cu 40 -50 de lei. Ăl mai bine îi când vin ciupercile, mai ales toamna, când îs mai scumpe. Mai merem la cules, le ducem la piaţă la Deva şi mai facem şi noi un ban”, adaugă Elena.

Pesimismul Elenei este compensat Anuţa Gorea (63 de ani), ajunsă în Ţinutul Pădurenilor tocmai de la Sculeni, judeţul Iaşi, o vecină care mai are puterea să râdă. „Eiii iaca! Se închisă mina şi nu am avut unde să mergem. Iaca stăm aici, noi şi lupii. Ei s-au obişnuit cu noi, şi noi cu ei. Oricum nu-şi rupe niciun lup colţii de-o coajă bătrână ca mine. Numa' la mistreţi tre să avem grijă, că vin şi mănâncă mâncarea porcilor noştri. La magazine aveam, parizer, salam, aveam de toate, pe vremea lui Ceauşescu. Ai, ce n-aş da să mai trăim măcar un an viaţa de atunci?!” Femeia e singură. Despre soţul ei spune că „a plecat la răcoare”, dar nu la puşcărie, ci la „doi metri sub pământ”. Vecinii se amuză copios la glumele ei.

Colonia demolată

Poveştile din bătrâni spun că Muncelu Mic a fost înfiinţat cu sute de ani în urmă de câţiva bocşeri care s-au aşezat aici. Exploatarea de minereuri neferoase multiple a fost cea care a pus, practic, satul pe hartă. Vreme de o jumătate de veac de la Muncel s-au extras cupru, zinc, plumb sau aur. În sat locuiau peste 200 de „veterani” (aşa cum se autointitulează băştinaşii din Muncel), la care se mai adăugau 1.000 de mineri aduşi pentru exploatare. Acum mai locuiesc cel mult 130. În Colonia de la Muncel existau nu mai puţin de 10 cămine, pe vremea-n care mineritul din localitate mergea din plin. Doar unul a mai rămas în picioare şi, ani la rând, oamenii care încă mai locuiesc în clădire au stat cu teama că acoperişul se va prăbuşi peste ei. Primăria comunei Veţel a intervenit şi a făcut reparaţii, însă n-a avut cum să scoată afară din clădire sărăcia lucie în care trăiesc oamenii. Ei sunt însă foarte mulţumiţi că, în ultimii ani, primarul le-a schimbat acoperişul şi le-a pus geamuri-termopan. Doar soţii Scutaru au reuşit să-şi renoveze o cameră: şi-au pus parchet laminat, au cumpărat un pat nou şi au zugrăvit. Camera arată de 20 de ori mai bine decât cu cinci ani în urmă. Celelalte au rămas însă la fel. Pe lângă căminul care a supravieţuit iar acum are acoperiş nou şi termopane, grădiniţa mai stă în picioare, dar e sinistră. Vechiul club al minerilor mai are doar un colţ de zid. Turnul centralei termice este încă aproape intact. În rest… nimic. Doar vântul care nu se opreşte niciodată, ca-n orice sat de culme din Ţinutul Pădurenilor.