Lacrimile gigantice ale Retezatului

În Retezat, considerat de mulţi drept cel mai frumos masiv muntos din România, aproape că nu există traseu care să nu-ţi dezvăluie şi un lac glaciar. Un tur al majorităţii lacurilor glaciare din masiv este imposibil de făcut într-o singură zi. Îţi trebuie cel puţin 3-4 zile ca să le vezi aproape pe toate, şi asta dacă poţi să mergi pe jos, să urci şi să cobori, între şase şi opt ore pe zi, cu rucsacul în spate.

Să le vezi însă pe câteva dintre cele mai frumoase, Bucura, Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porţii, Tăul Agăţat, Tăul Negru, Tăul Spurcat şi Zănoaga ţi-ar ajunge o zi, dac-ai fi bine pregătit fizic şi nu te-ai afla la primul traseu montan dificil.

De vrei să faci traseul amintit într-o singură zi, trebuie să te trezeşti dis-de-dimineaţă şi să fii dispus să-ţi duci maşina pe un drum de munte 20 de kilometri mai în sus de barajul de la Gura Apei (punct în care se ajunge pe Valea Râului Mare în sus). La intrarea în Parcul Naţional Retezat nu treci de barieră până nu plăteşti cei 10 lei de persoană şi, dacă nu ai deja o hartă a Masivului, eşti atenţionat că ar fi bine să cumperi una, dacă nu vrei să te rătăceşti. Harta chiar ţi se va dovedi utilă, mai târziu. Pe ea sunt marcate toate refugiile Salvamont, locurile de campare şi traseele, cu tot cu gradele lor de dificultate. De la barieră, până la Poiana Pelegii mai ai de mers cu maşina mai bine de un ceas. Peisajul care se schimbă tot timpul din „frumos” în „şi mai frumos” te fură foarte repede. Doar gropile care mai apar din loc în loc îţi readuc ochii la drum.

În Poiana Pelegii vin şi pleacă grupuri de turişti, majoritatea străini. Salvamontiştii îi cunosc mai ales după ghetele pe care le poartă. Mai ales cehii şi nemţii sunt uşor de recunoscut. Ungurii sunt şi ei bine echipaţi. Românii sunt însă cel mai uşor de recunoscut după încălţăminte. Există turişti care urcă de la Poiana Pelegii spre Bucura încălţaţi în tenişi, adidaşi sau chiar doar în şlapi. Salvamontiştii aflaţi în tură la refugiu de la Bucura, se uită lung şi nu pot decât să le spună imprudenţilor decât să aibe mare grijă. Ca să fie însă siguri, pe toţi cei care intră pe traseu, îi iau în evidenţă rugându-i pe fiecare să-şi scrie numele, adresa şi seria actului de identitate într-un registru.

Urcuşul „de încălzire”

După drumul de 42 de kilometri de jos, de la Râu de Mori la Poiana Pelegii, cu nu ai cum însă să fii nemulţumit pentru că ai ajuns cu maşina până la cota 1630 şi mai ai de urcat până spre Bucura o diferenţă de nivel de 420 de metri. Pare puţin, însă drumul până la Bucura durează pe puţin două ore şi jumătate. La Poiana Pelegii eşti deja intrat în pădurea de brad, iar după ce faci o jumătate din cale ieşi deja în golul alpin. De aici începe să ţi se arate masivul în toată splendoarea lui, în stânga „un picior” al Judelui, în dreapta un alt picior, al Pelegii. Piciorul Judelui nu ţi se mai pare însă aşa de frumos, mai ales când de după el apare brusc un nor negru şi nici nu apuci să-ţi dai rucsacul jos din spate pentru a-ţi scoate pelerina că eşti deja udat de o ploaie rece, ca de noiembrie. După două ore şi jumătate îţi apare lacul Lia în stânga, apoi Ana, şi după un alt urcuş scurt, îl vezi şi pe cel mai mare, Bucura, care se întinde pe aproape 9 hectare.

Ca la Bucura

Norii vin de peste şaua Bucurei, înghit uşor Peleaga, Bucura 1 Bucura 2 şi Judele, şi cum dau de căldarea lacului se aruncă într-un picaj de 400 de metri spre luciul de apă. Pe măsură ce vântul e mai puternic se face şi mai frig. În mica „bucătărie” din refugiul Salvamont e un du-te – vino permanent format din turişi care-şi încălzesc mâncarea la plita conectată la o butelie.

Cel mai bine, lacurile din zona Bucura se văd de sus, de pe Poarta Bucurei, aproape de culmea Judelui. Treci pe malul sudic al lacului Bucura ş-apoi te pui pe urcat spre Vest. Bocancii pe care i-ai ţinut cam degeaba prin debara în ultimele două ierni ţi se dovedesc încă o dată extrem de folositori pe bolovanii de granit. După ce ai văzut deja Lia, Ana şi Bucura, mai urci 15 minute şi vezi cum apa din Florica se varsă-n Viorica. Un şir de flori galbele de lângă Florica îţi dau un bun motiv să mai faci o oprire din urcuşul greu. Încă 30 de minute de urcuş pieptiş, din bolovan în bolovan, şi ajungi la Tăul Agăţat. După încă 10 minute de luptă cu panta abrubtă, undeva în dreapta apare şi Tăul Porţii (numit aşa pentru că este agăţat undeva sub Poarta Bucurei). Încă 10 minute, un alt strad gros de zăpadă, şi un alt popas, de data asta făcut ca să vezi un grup de trei marmote care se grăbesc să se ascundă. Două rămân la baza unei stânci. O a treia îşi caută grăbită un alt ascunziş, sărind repede de pe un bolovan pe altul. La un ceas şi jumătate după ce-ai plecat din refugiu, ajungi pe Poarta Bucurei. De aici se văd toate lacurile din căldare. Par ca nişte lacrimi gigantice ale Retezatului nemulţumit că vara l-a dezbracat de şuba lui groasă şi albă. Dacă nu eşti mai mult decât impresionat de privelişte, răsuflarea-ţi este tăiată de vântul puternic ce te-a cam menajat câtă vreme ai fost pe urcuş.

Spre Zănoaga

Din Poarta Bucurei, după ce-ai admirat Retezatul, Judele, Peleaga, Custura Retezatul Mic, Godeanu, mai faci câţiva paşi şi, dacă e senin, poţi vedea, la sud-vest dealurile galbene aflate tocmai în Serbia. Din acelaşi punct, la 300 de metri mai jos între încojurat de bolovani e Tăul Spurcat, iar în dreapta, apare imediat, la fel de jos, Tăul Negru. Mai mergi încă o oră pe platou, iar în faţă îţi apare un disc de apă mare: Lacul Zănoaga. Coborârea spre lac, lungă de vreo 40 de minute îţi demonstrează că n-a fost deloc nebun cel care ţi-a spus mai demult că, la munte, e mai greu să cobori decât să urci, mai ales dacă bocancii nu-ţi sunt bine fixaţi pe picior. Ajungi la Zănoaga, unde vântul bate aproape la fel de tare ca la Bucura. Apa din lac e la fel de limpede şi de rece. Malul nordic al lacului este săpat direct în munte. Două grupări stâncoase de pe mal îţi par ca nişte guri de mină. Lângă refugiul Salvamont de aici nu zăreşti niciun cort. Zona e mai greu accesibilă. De la Zănoaga, cel mai uşor traseu de ieşire din masiv este şi cel mai lung, cel spre Gura Zlata. Ca să ieşi din căldare, muntele-ţi mai testează o dată voinţa. Încă un urcuş de 30 de minute, cel mai abrupt, răsplătit cu încă o privelşite de neuitat: discul de apă cocoţat la 2000 de metri. De aici, mai mergi o oră şi jumătate „pe drept”, după care începi să cobori. E o coborâre de vreo cinci-şase ore timp în care îţi descoperi grupe de muşchi de care nu ştiai că există, pentru că încep să te doară care mai de care. Pe măsură de altitudinile scad, apare jneapănul, apoi pădurea deasă de brad, urmată pădurea de foioase de pe Valea Gemenelor care dă în Valea Râului Mare, apoi drumul, maşinile, gălăgia şi, nu peste mult timp oraşul. După un traseu de vreo nouă ore şi jumătate, făcut pe un vânt puternic, cât ai fi de obosit tot îţi vine să spui: „Vreau înapoi, la Bucura”.

Dimensiuni

Complexul lacurilor glaciare din Munţii Retezat se întinde pe porţiunea centrală a Parcului Naţional Retezat. Complexul este format din 82 de lacuri de diferite dimensiuni (cel mai mare – Bucura – 8,9 hectare; cel mai adânc, Zănoaga – 29 de metri, ambele situate la peste 2000 de metri altitudine). Lacurile s-au format în urma topirii gheţarilor, în aşa-zisele circuri glaciare. Acum ele se „alimentează” din topirea straturilor groase de gheaţă şi zăpadă care se formează în fiecare iarnă în Retezat.

Legenda lacurilor

Păstorii care urcă-n Retezat cu oile sau cu vitele povestesc şi acum că lacurile au apărut în urma unei lupte ca-n poveşti. Legenda spune că în timpuri străvechi, Munţii erau stăpâniţi de un căpcăun care, periodic, dădea năvală prin gospodăriile oamenilor din Ţara Haţegului pentru a le fura recoltele şi vitele. Mulţi feciori şi-au pierdut viaţa încercând să-l oprească, rămânând astfel multe familii îndurerate. Într-o zi însă, un voinic a reuşit să-l răpună pe căpcăun. Ca să fie sigur că acesta nu supravieţuieşte a i-a tăiat capul. În acel moment, căpcăunul s-a prefăcut într-o piatră mare "fără cap" (Retezatul), iar mâna stângă i-a căzut printre munţi şi s-a prefăcut în apă. Podul palmei sale s-a transformat în lacul Bucura, iar degetele în lacurile Slăvei, Lia, Ana, Viorica şi Zănoaga.