Gara din Hunedoara mai trăieşte doar câteva minute pe zi

Opt trenuri mai vin şi pleacă în şi din gara oraşului muncitoresc Hunedoara. Cândva unul dintre cele mai animate locuri ale unui oraş în care „duduiau" furnalele, staţia CFR amintită a ajuns loc de joacă pentru copii şi zonă de tranzit pentru angajatele diverselor făbricuţe „de peste linii".

În Hunedoara, dacă vrei să stai pe o bancă într-un loc liniştit, paradoxal, un asemenea loc e de găsit tocmai în gară. Într-un interval de 24 de ore eşti „deranjat" de alte prezenţe umane doar vreo 80, maximum 100 de minute pe zi. Cam atât durează în total sosirea, staţionarea şi plecarea trenurilor aici. Asta cu tot cu timpii de aşteptare ai călătorilor. Vreo 200, în medie, pe zi.

Clădirea „sufocată"

De câţiva ani, gara municipiului Hunedoara, cel mai mare oraş al judeţului cu acelaşi nume, este greu de găsit. Prin 2005, parcul cu stejari din faţa gării a fost parţial ocupat de clădirea unei noi autogări. Tot cam pe-atunci, dacă nu cumva mai devreme cu vreun an sau doi, un supermarket a „muşcat" şi el din zona de verdeaţă de lângă gară. Totuşi, cu puţină atenţie poţi zări, printre cele două clădiri mai noi, edificiul cu arhitectură sovietică cu tot cu steaua lui comunistă în vârful turnului central, semn pe care nu-l mai dă nimeni jos pentru că ar însemna să cheltuiască bani serioşi cu întreaga operaţiune. Din afară, clădirea nu arată rău. Sala principală de tranzit este la fel ca în urmă cu 60 de ani, când se ridica gara cea nouă, pentru un oraş nou, în care un combinat siderurgic nou era ridicat pentru a ridica pe noi culmi gloria sistemului socialisto-comunist. Aceleaşi coloane reci, aceleaşi picturi murale gigantice în stânga şi în dreapta: o scenă dintr-o oţelărie, „brandul" Hunedoarei vreme de mai bine de un secol, şi o imagine cu „oameni noi" petrecând la iarbă verde, undeva pe un deal din apropierea combinatului siderurgic. Mai ales această imagine îţi creează o stare ciudată, poate şi pentru că toate figurile feminine din ea seamănă izbitor cu Elena Ceauşescu.

Două dintre casierii sunt închise de ani buni. Doar două mai sunt folosite şi numai una e deschisă. E linişte, o linişte ciudată pentru o gară. Deodată liniştea e tulburată de vreo 5 băieţandri care o zbughesc prins sală, dinspre peron, alergând o minge de cauciuc. „Am jucat tenis, dar s-a făcut prea cald deja. Pe peron e cel mai fain să joci tenis, sau chiar fotbal", spune râzând unul dintre puştani, după care o ia iarăşi din loc pentru a-şi prinde prietenii din urmă.

„Viaţă" în rate de câte 15 – 20 de minute

Se face 15 şi 50 de minute. Încet încet, vreo 50 de persoane se adună pe peron. Prin acelaşi loc încep să treacă, venind din direcţia opusă, peste linii, grupuri-grupuleţe de femei. Scurtează distanţa prin gară, până spre oraş. Ies de la făbricuţele de textile, încălţăminte sau mobilă de dincolo de gară. În gară, prea puţini călători trec pe la casierie. Majoritatea au abonamente. Merg la Simeria, Orăştie, Alba sau Teiuş. Sunt mulţi navetişti şi „trenul de trei jumate" e singura lor legătură directă cu localităţile amintite. Un bărbat se apropie de tabelul cu mersul trenurilor. Nu-i e deloc greu să-l parcurgă. Are doar câteva rânduri. „Nu mai e ce-a fost gara asta. Uneori mi se întâmplă să vin singur în compartiment de la Simeria", spune Petru Dumitraş (42 de ani). Bărbatul adaugă că, vara, locul şcolarilor care vin şi pleacă cu trenul la şi de la Hunedoara este luat de tineri care-l folosesc pentru a ajunge la o baie, la Strei, ori la Mureş. Biletul e doar patru lei, faţă de 11 lei cât i-ar costa cu cele două microbuze pe care trebuie să le schimbe la Sântuhalm pentru a ajunge lângă Simeria.

Nu doar navetiştii pe distanţe scurte sunt cei care perseverează în folosirea trenului. „Eu fac naveta la Teiuş. Îmi convine. Nu aş merge cu autobuzul pentru nimic în lume. E înghesuială în autobuz, e căldură, sunt tot felul de mirosuri…. În plus, tot cam atât aş face cu autobuzul ca şi cu trenul. Să nu mai vorbim de siguranţă, la ce nebunie este pe şosele, până la Sântuhalm sau, mai rău, între Sântuhalm şi Sebeş", se justifică Ana – Maria Bodea (46 de ani).

La 15 şi 52 de minute trenul ajunge în gară. E un tren scurt, un automotor, de fapt. Controlorul de bilete are timp doar pentru a-şi pune în regulă cele câteva hârtii şi pentru a-şi umple sticla cu apă de la cişmeaua de pe peron. La 16.03 trenul şuieră puternic şi pleacă la fel cum a venit. Peste nici un minut peronul este din nou gol-goluţ. Casieriţa de la casa de bilete rămâne iarăşi fără parteneri de conversaţie. Şi mai are de aşteptat aproape o oră până la următorul client. După aceea, până pe la şapte seara, prichindeii cu mingea au timp berechet de distracţie pe peronul care rămâne doar al lor. Atunci vor mai fi întrerupţi doar pentru un alt sfert de ceas. După aceea, până dimineaţa la 5 şi 30 minute, nimic nu se mai întâmplă în gara celui mai întins oraş al judeţului Hunedoara.

Prima „ctitorie” comunistă

Gara municipiului Hunedoara se numără printre primele clădiri importante ridicate de regimul comunist. Finalizată în 1951, gara înlocuia mai vechea staţie principală de cale ferată, pe al cărei amplasament urma să fie ridicată una dintre Oţelăriile Siemens Martin ale, pe atunci, noului şi modernului combinat siderurgic. Combinatul, între timp, a dispărut. Doar un turn de răcire se mai vede din dreptul gării şi atât. Clienţii privaţi de după Revoluţie la sectorul de trasport-marfă s-au îndreptat şi ei spre varianta transportului rutier, aşa că, din gara de la Hunedoara mai pleacă vreun marfar o dată la câteva luni bune. Cele două trenuri de lungă distanţă, spre Iaşi şi Bucureşti, ambele cu plecare seara din Hunedoara au fost anulate cu 10 ani în urmă. Orice călător care vrea să parcurgă distanţe lungi, preferă să meargă cu maşina până la Simeria, principalul nod de cale ferată, dacă nu vrea să aştepte ore în şir, între legătura feroviară locală şi trenul în care urmează să se urce. Cu câţiva ani în urmă, o companie privată a încercat să revitalizeze linia şi, automat, gara, însă nu i s-a permis să facă, pe calea ferată, tot traseul Hunedoara – Simeria – Deva şi retur, ci doar până la Simeria, motiv pentru care a renunţat. „Dacă vrei să mergi la Deva cu trenul, trebuie să stai în Simeria 45 de minute, ceea ce e absurd, pentru o distanţă de doar 20 de kilometri", spune Marius Fodor (35 de ani), un tânăr care locuieşte la Deva, munceşte la Hunedoara, şi trebuie să cheltuiască lunar 210 de lei pe abonamentul la autobuz, de aproape două ori mai mult decât ar fi dat pe un abonament Hunedoara – Deva, pe linia ferată, dacă ar fi avut o legătură directă.

Şi dacă istoria recentă a gării nu e deja destul de cenuşie, episodul celor câteva luni în care biletele s-au vândut la lumina lămpii cu petrol, pentru că staţia rămăsese fără energie din cauza restanţelor la furnizor, este încă proaspăt în memoria hunedorenilor, cu toate că s-a petrecut cu cinci ani în urmă.