Lacul Făierag – un refugiu de vară spectaculos, ascuns lângă Deva

Unul dintre cele mai frumoase locuri ale judeţului Hunedoara este, în acelaşi timp, şi unul dintre cele mai puţin cunoscute. Nu sunt mulţi cei care preferă să lase Mureşul, Streiul, ori Cincişul pentru o baie în Lacul Făierag. Localnicii se bucură că e aşa, iar autorităţile locale nu par interesate să-l facă extrem de accesibil. Unii spun că locul este destul de frumos, altora li se pare de-a dreptul minunat.

Doar sâmbăta şi duminica, malurile lacului Făierag sunt intens populate. Tocmai de aceea am ales să vizităm locul într-o zi oarecare din "săptămâna de lucru". Nu am mers lunea, în mod deliberat, pentru că nu voiam să vedem acei metri cubi de gunoaie pe care-i lasă în urmă "grătăriştii" de week-end şi din cauza cărora se plânge primarul comunei. Am mers miercurea, iar zona verde din jurul luciului de apă era cât se poate de curată.

Un traseu anevoios

Până să ajungi însă la Făierag (situat la vreo 20 de kilometri distanţă de Deva), trebuie să întrebi în centrul satului Certej încotro s-o apuci. Localnicii te ghidează spre drumeagul care pleacă din drumul mare direct de lângă sediul Primăriei, apoi te duce pe lângă stadion şi începe să te urce spre pădure. După vreo doi kilometri, drumul se bifurcă în apropierea unei staţii de pompare a apei. Aici trebuie să alegi varianta de pe mâna stângă ca să ajungi la lac. Greul însă abia începe. Drumul e din ce în ce mai îngust şi are vreo trei "praguri" greu de trecut cu o maşină obişnuită de care îţi este cât de cât milă. Bolovanii scoşi din pământ de lipsa apei şi de roţile altor maşini mai vrednice joacă rol de "bile" sub cauciucuri. Un şofer bunicel are însă şanse să ducă maşinuţa până sus, dar cu grijă. Drumul nu are nevoie de uleiul de motor din "baia" maşinii. De asemenea, trebuie să ai mare grijă şi la viteza de deplasare. Deşi drumul pare pustiu, te poţi trezi oricând în faţă cu o altă maşină, şi nu e loc decât de una pe majoritatea lungimii traseului.

…dar destinaţia merită efortul

După vreo 4 kilometri de drum îngust ce provoacă fel de fel de emoţii, de la porţiunile dificile, până la cele spectaculoase, care trec prin pădure, având pe o parte versant iar pe cealaltă un hău imens (împădurit, din fericire), se ajunge la lac. Într-o zi obişnuită ai toate şansele să nu găseşti foarte multe grupuri aici. Cam aşa a fost şi-n cazul nostru. Câţiva tineri, vreo opt, care spun că sunt din Oradea şi că au auzit de lacul Făierag, după care au decis să vină aici cu cortul vreo câteva zile, plus un tânăr din zonă, care vine, vara, de cel puţin două ori pe săptămână, la o baie. E vorba despre Mihai Achim, de 33 de ani. "De aproape 20 de ani vin aici. E linişte, nu e multă lume, iar locul mi se pare minunat. Mă pun pe bicicletă şi, de la mine din sat, din Topliţa Mureşului, una două ajung aici. Plus că, pe drumul din Topliţa până spre drumul spre lac, ai parte de nişte privelişti minunate", spune tânărul. Când vine vorba de aşa-zisul blestem al lacului, conform căruia, anual moare cineva înecat aici, tânărul are o explicaţie simplă: "Vin ăştia, ţăranii de pe-aici, habar nu au să înoate, se îmbată şi dup-aia se cred zmei. Şi, uite-aşa, se mai întâmplă câte o nenorocire".

Şi e destul de greu de crezut că într-un loc atât de frumos se moare. Lacul e cât se poate de liniştit. Apa-i este cât se poate de curată, chiar mai curată decât cea a Cincişului, de exemplu, iar pădurea "mixtă" de conifere şi foioase ce-l înconjoară asigură răcoare cât ar fi de cald prin alte părţi ale judeţului.

"Stăpânul" lacului

De mai bine de 30 de ani, Gheorghe Albu (55 de ani) este pădurar în zona care acoperă şi aria în care este amplasat Lacul Făierag. Multă vreme a locuit în cantonul silvic situat pe o culme situată la Sud de luciul de apă, de unde priveliştea este şi mai frumoasă decât de jos, de pe mal. Mai vine des aici, deşi aria de care trebuie acum să se îngrijească este mult mai mare decât cea de la "debutul" său ca silvicultor în zonă. Era imposibil să nu-i placă aici. Duminica îi place însă mai puţin. "Se umple locul aici şi să te ferească Dumnezeu să vezi de ce-s în stare românaşii noştri când se pun pe chefuit. Mă refer în primul rând la mizeria pe care o lasă-n urma lor. O pus primăria tomberoane de metal, le-or furat. O pus dup-aia tomberoane de plastic, le-or dat foc. Acuma aţi nimerit într-o zi în care-i curat. Dar mai ales duminica şi lunea e o mizerie…", se plânge bărbatul. Acesta îşi aduce aminte cu plăcere de vremurile-n care zona era menţinută permanent curată, mai ales când prim-secretar la judeţ era Radu Bălan, doar unul dintre vechii şefi ai judeţului cărora le plăcea la nebunie să se mai refugieze pentru câteva ceasuri sus, pe malul Făieragului. "Aveam curent, mai în jos era şi o păstrăvărie. Era tare frumos atunci. Eu, la canton, aveam cerbi, lupi îndrăgiţi, o vulpe… . Mai în sus, pă un părău erau şi multe nutrii… Acum or mai rămas numai peştii din lac şi cam atât".

Prima acumulare din judeţ

După cum descrie zona Gheorghe Albu, trebuie ca aici să fi fost cu adevărat un colţ de Rai. La apariţia acestuia a contribuit însă şi omul. Pe la mijlocul veacului al XVll-lea, lacul a apărut după construirea unui dig de către stăpânirea vremii. Acumularea era necesară pentru a asigura un debit constant de apă ştempurilor care prelucau minereul aurifer situate în aval.

Exploatarea aurului s-a diminuat până aproape de dispariţie totală în zonă. Lacul a rămas şi, ca orice bogăţie mare moştenită, este destul de dificil de administrat corect. Primarul comunei Certej, Petru Câmpian se plânge în special din cauza celor care frecventează zona: "Încă de la începutul anilor '90, când eram secretar al Primăriei, mă luptam cu oamenii încercând să-i fac să înţeleagă că trebuie să păstrăm curăţenia în acea zonă. Vorbim, în acelaşi timp, de principala sursă de apă a localităţii Certej (apa este tratată cu o staţie de profil situată în aval –n.red.). Eforturile mele au fost însă zadarnice. Câteodată nu mai ştiu ce să le mai spun, pentru ca lucrurile să decurgă civilizat acolo".

Nici când vine vorba de exploatarea turistică a zonei, lucrurile nu par a merge în direcţia obişnuită a invaziei de vile, viluţe şi complexuri turistice. Asta şi pentru că drumul este anevoios, dar şi pentru că lacul se întinde pe doar 2,3 hectare. În plus, terenurile de pe malul lacului se află în proprietatea unor localnici, iar majoritatea dintre ei nu vor să vândă, dorind să-şi păstreze cât mai liniştită oaza de răcoare pe care dau impresia că doresc să o ţină departe de ochii turiştilor needucaţi.